Subscribe:

marți, 10 decembrie 2013

Desacralizarea Crăciunului


                   Îmi place sărbătoarea Crăciunului...Şi tot ceea ce ţine de ea. Îmi place să împodobesc bradul, să simt mirosul acela de răsină proaspătă în casă, să pun ghirlande luminoase, să ascult colinde, să îl astept pe Moş Crăciun, să fac cadouri celor dragi, să admir luminile de Crăciun ce s-au aprins în oraş şi prin vitrinele magazinelor…Dar toate acestea sunt doar efecte ale adevăratei plăceri -  aceea de a trăi bucuria ce reiese din această sărbătoare prin Naşterea Domnului şi cele de mai sus vin ca o completare la starea mea sufletească în  <>. Şi trebuie să recunosc că în fiecare an, această sărbătoare, mă trimite cu gândul la anii copilăriei, la dimineaţa de Crăciun în care abia aşteptam să mă trezesc şi să ajung să văd ce cadou mi-a lăsat Moşul sub brad. Este o perioadă frumoasă, cu o încărcătură spirituală deosebită.
                        
                Dar din păcate, de la an, la an, această sărbătoare se desacralizează şi devine una mai mult comercială si formală  decât spirituală. De ce? Pentru că s-a uitat, voit sau nu, sensul adevărat al sărbătorii Crăciunului – Naşterea Domnului – întruparea Mântuitorului Hristos. Dacă mergi prin magazine, peste tot vezi forfotă, agitaţie, comercianţii bineînţeles că îsi freacă mâinile... Moş Crăciun se vinde bine şi e omniprezent, clopoţei şi luminiţe, asta că să nu mai vorbesc despre diversitatea de bucate alese şi preparate din porc, specifice mesei Crăciunului. Atunci când Mântuitorul a curățit Templul izgonind pe schimbătorii de bani  din el și răsturnându-le mesele, alungându-i pe cei ce vindeau animale, lamentând faptul că făcuseră din templu (Casa Domnului)  o peșteră de tâlhari, a descoperit mânia lui Dumnezeu împotriva închinării dominate de interes și profit material. Mai trist este că, urmărind de curând un video-reportaj în care oamenii pe stradă erau întrebaţi ce sărbătorim de Crăciun, unii nici măcar nu aveau habar, iar alţii au limitat Crăciunul doar la tăiatul porcului, sosirea Moşului şi masa îmbelşugată. Sunt tradiţiile noastre acestea, este adevărat şi sunt frumoase, însă nu în ele stă sărbătoarea Naşterii Domnului ci sunt doar o manifiestare mai mult sau mai puţin creştinească a praznicului în sine.
                Crăciunul autentic poate fi fără steluțe, artificii, cadouri, brazi şi Moş Crăciun, dacă îl are pe Hristos în centru! Oricât de multe luminițe ar străluci prin oraş sau în casele noastre, cât de multe decorații s-ar vinde și câte ramuri de brad am flutura, toate fără Hristos sunt goale de conţinut, chiar nule! Toate îsi au rostul lor şi sunt frumoase dacă se fac spre slava lui Hristos si a Naşterii Sale după trup – tainică minune. „De altfel, în fiecare act al lui Hristos, spune părintele Dumitru Stăniloaie, sunt anticipate toate cele următoare, precum în cele următoare le menţine ca bază pe cele anterioare. Într-o reprezentare a Naşterii Domnului din secolul al VI-lea, Hristos e înfăţişat în iesle într-o stare de jertfă. Ieslea întrupării devine altarul lumii din care se oferă pâinea cuvântului lui Dumnezeu ca hrană popoarelor lumii pământului; în taina Crăciunului este privită, închinată şi slăvită întreaga mântuire. Chiar prin naşterea Sa ca om, Fiul lui Dumnezeu, face o jertfă coborându-se la viaţa limitată şi plină de dureri în trupul nostru”.
             Şi totuşi, dacă ne referim strict la terminologie, să fie o dilemă, Naşterea Domnului sau Crăciun? Nicidecum. Cuvântul <> în limba română este de origine populară, nu termen oficial al Bisericii, dar este acceptat în Biserică, ca fiind praznicul împărătesc al Naşterii Domnului. Mulţi cercetători consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. În Imperiul Roman, prin termenul calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general. Alți derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus - deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană. Oricum ar fi, Crăciunul reprezintă pentru noi, creştinii, sărbătoarea Naşterii Domnului, când ne bucurăm duhovniceşte şi trăim cu intensitate clipa în care soseşte în lume Cel Neîncăput, care „S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii"       ( Sfântul Ioan Gura de Aur). Iată sensul adevărat al sărbătorii! Şi cât de mare este această sărbătoare şi cât de mult iubeşte Dumnzeu lumea, căci Îl trimite în lume pe Unicul său Fiu, „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3.16) Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei)” şi „nimic nu-i nou sub soare (nihil novi sub sole)", teologul vine şi confirmă, dar şi completează: „... până la Naşterea lui Hristos", pentru că şi istoria şi intreaga umanitate dar şi calendarul se raportează de atunci, la Naşterea Sa. Cât despre colind puţini mai înteleg că face parte din misiunea de apostolat a fiecăruia dintre noi – colindând îl mărtusim pe Hristos, mărturisim Naşterea Sa. Doar nu credeaţi că acest mod de misiune nu a fost secularizat?! Păi azi sunt „colinde” ce nu au legatură cu Naşterea Domnului, referindu-se doar la frumuseţea iernii, fulgii de nea, împodobirea bradului etc., prind mai bine la public şi implicit aduc încasări frumoase la concerte sau vânzarea de discuri. Aşa se face că întreaga sărbătoare a Naşterii Domnului, în societatea de azi, tinde să devină una comercială, lipsită de trăire şi sens.

            Încetul cu încetul postmodernismul și concepțiile lui iau locul credinței adevărate. În acest context Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „În această perioadă a Sărbătorii Naşterii Domnului auzim colinde multe şi frumoase despre Moş Crăciun, dar mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial, simbol al consumismului şi al materialismului individualist. Totuşi, adevăratul înţeles al lui Moş Crăciun se află în iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, iubire care se arată în lume prin naşterea Fiului Său Celui veşnic, Mântuitorul lumii. Moş Crăciun vine dintr-o ţară îndepărtată – de obicei se spune că vine din Nord, de acolo unde este frig şi întuneric mai mult, adică în mod simbolic el vine de acolo unde este transcendenţă şi mister, unde este inaccesibilitate şi nepătrundere a înţelesurilor. Însă Moş Crăciun se arată nouă într-un mod minunat, care contrastează cu întunericul şi cu frigul, şi anume el aduce lumina feţei sale şi căldura interioară a inimii sale, aduce atâta iubire milostivă şi atâta dărnicie, încât întunericul, îndepărtarea şi frigul sunt biruite de bunătatea şi căldura sa sufletească. Prin aceasta, Moş Crăciun ne mai arată că iubirea lui Dumnezeu- Tatăl este mai tare decât întunericul păcatului şi decât răceala sau frigul înstrăinării omului de Dumnezeu şi al înstrăinării oamenilor unii faţă de alţii" (basilica.ro).
            Crăciunul e sărbătoarea sărbătorilor când cerul îşi arată bucuria Naşterii Domnului în ieslea cea săracă, Dumnezeu fiind şi om fiind. Căci luminile, vitrinele frumos împodobite, Moş Crăciun, nu aduc dupa sine sărbatoarea în esenţa ei, ci doar o infrumuseţează,căci adevărata trăire sufletească, pune în valoare sărbătoarea.
            Aşadar, să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să privim dincolo de faţada strălucitoare şi fastuoasă a acestor vremuri, de toată zarva din supermarketuri, renunţând la superficialitatea materialistă pentru a găsi dincolo de ele Pruncul din ieslea Betleemului. Să nu lăsam Crăciunul să devină o sărbătoare comercială, ale cărei scântei orbitoare ascund marea taină a smereniei lui Dumnezeu, ci prin „spiritul Crăciunului”, adică cu bucuria duhovnicească ce o trăim în aceste zile, să fim mai iubitori cu semenii noştrii, iertători cu cei ce ne-au greşit, să îi ajutăm pe cei în nevoie, slăvind pe Dumnzeu şi zicând: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ţie.” (Troparul Naşterii Domnului)



Pr. Laurenţiu-Georgian STOICESCU

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

La multi ani Romania!

Constituţia României prevede că 1 Decembrie este Ziua Naţională a ţării noastre, în amintirea celor peste 100.000 de români adunaţi pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, care au cerut Unirea Transilvaniei cu Ţara. Marea Adunare Naţională, constituită din 1.228 de delegaţi, a adoptat o rezoluţie care consfinţea Unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (teritoriul dintre râurile Mureş, Tisa şi fluviul Dunărea) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.


Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit, minuţios pregătit şi mult aşteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, şi Unirea tuturor românilor poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanţii ei de seamă.


Biserica Ortodoxă Română a reuşit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală în săvârşirea unei acţiuni care să fie recunoscută de forurile internaţionale, cât şi mulţimea de credincioşi, care să transmită că România Mare este rodul voinţei lor.


Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţională şi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“. Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferite ale aceluiaşi neam: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Au trăit despărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legătură ce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască. Şi a venit Mihai Viteazul, şi a intrat în Bucureşti, în Iaşi şi în Alba-Iulia, şi românii au fost, din nou, una. Şi a venit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, şi Moldova şi Ţara Românească au format România. Dincolo de Carpaţi rămăsese însă Transilvania. Acest lanţ muntos niciodată nu a despărţit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte de legătură între fraţii de o parte şi de cealaltă. Pasurile şi trecătorile Carpaţilor erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului şi schimburi culturale ce întăreau sufletele. Nu de puţine ori, ierarhii de peste munţi, „exarhi ai plaiurilor“, trimiteau în Ardeal misionari întăriţi cu tipărituri şi obiecte de cult pentru români.


Contextul istoric al Unirii de la 1918


Încă din timpul Primului Război Mondial, în perioada când România era în stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tânărul om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploieşti, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, ţării: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!“.


În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor. Numărăm credincioşii şi preoţii în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluţia de la 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independenţă (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezenţa ierarhilor, consilierilor, preoţilor, teologilor şi credincioşilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei.


Contextul istoric speculat de românii transilvăneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgică nu făcea excepţie. Mişcările de eliberare naţională declanşaseră o reacţie în lanţ: la Praga şi Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), în Austria (30 octombrie 1918) şi Ungaria (31 octombrie 1918). În tot acest timp, românii din Transilvania organizau un Consiliu Naţional Român Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, întărit de o serie de consilii naţionale, judeţene şi comunale, care urma să pregătească local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia arătase că unirea cu România este un fapt realizabil. În Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu Naţional Român care formula dorinţa de unire cu România, fapt ce avea să se împlinească la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.


„Glasul timpului“


Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaş român naţionalist, către episcopul de Caransebeş, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim“ ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: „Ilustritate, e de prisos să accentuez că, în zilele acestea de importanţă istorică în care se va hotărî şi soarta viitoare a neamului românesc, ne incumbă tuturor datoria să veghem ca în deplină solidaritate să facem tot ce poate servi spre binele obştesc şi să evităm a întreprinde ceva ce ar putea fi în detrimentul naţiunii noastre. Nu putem proceda însă solidar fără de a ne sfătui mai intim şi fără de a lua o hotărâre, atât referitor la modul de procedare, cât şi referitor la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toţii. ş...ţ Contând cu siguranţă că Ilustrităţii tale îţi va servi de imbold mai puternic glasul timpului decât apelul meu, nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem revedea la Oradea-Mare“. La 12 octombrie, Comitetul Naţional întrunit la Oradea adopta o moţiune în care declara că românii transilvăneni nu mai recunosc Parlamentul şi Guvernul imperial, revendicându-şi, totodată, libertatea de acţiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dădea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta.
Propaganda naţionalistă a fost susţinută şi de publicaţiile româneşti din Ardeal, în special de organele de presă ale consistoriilor române: „Telegraful român“ (Sibiu), „Biserica şi Şcoala“ (Arad), „Unirea“ (Blaj) şi „Foaia diecezană“ (Caransebeş).


La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor români, ortodocşi şi greco-catolici, să-şi precizeze atitudinea cu privire la Consiliul Naţional Român Central. Primul răspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebeşului, în forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul Naţional Român, în care amintea dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viaţă ale neamului românesc ş...ţ pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziţie şi faţă de neamul nostru“. De asemenea, printr-o adresă comună din 21 noiembrie, semnată de toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici din Transilvania, Consiliul Naţional Român era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare naţională şi se asigura aportul „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre naţionale“.


În noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a făcut parte din delegaţia trimisă de Consiliile Naţionale din Sibiu şi Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din România. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Bălan a ajuns la Iaşi, unde erau refugiaţi membrii Guvernului român. Acolo a intrat în contact cu diferiţi demnitari de stat, dar şi cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situaţia din Transilvania. De la Iaşi a trimis o scrisoare către Vasile Goldiş, prin care îi recomanda convocarea imediată a unei adunări naţionale, de preferinţă la Alba Iulia, care să „proclame alipirea necondiţionată la România“.


Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia


Consiliul Naţional Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naţionale oraşul Alba Iulia şi data de 1 decembrie.


La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica românească a fost reprezentată de cei 5 episcopi în funcţiune, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare Institut teologic, la care s-au adăugat numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, aleşi ca delegaţi oficiali. Pâlcuri de credincioşi, în frunte cu preoţii satelor, purtau pancarte cu inscripţii: „Trăiască România“, „Vrem Unirea“ sau „Unirea cu Ţara Românească“. Manifestările au început cu oficierea Sfintei Liturghii, românii cerând, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a pune bun început idealului lor.


Biroul Adunării Naţionale a ales trei preşedinţi, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului şi Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti, şi-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi istorica Declaraţie de Unire a Transilvaniei cu România. În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoţii au săvârşit slujbe de Te Deum, în semn de mulţumire.


Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc“.


Discursul de încheiere a Marii Adunări Naţionale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul şi dorinţa ca, precum antecesorii noştri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul şi poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul şi poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit şi nouă soarele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiune românească liberă şi unică îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“.


S-a alcătuit Marele Sfat Naţional, format din 212 membri, între care episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi cu atribuţii legislative. A doua zi, deputaţii Marelui Sfat Naţional s-au întrunit în sala tribunalului, sub preşedinţia episcopului Miron Cristea, şi au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, având sediul la Sibiu, din care făcea parte şi preotul Vasile Lucaciu.


La 14 decembrie, o delegaţie a Marelui Sfat Naţional, în frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sancţionare a unirii Transilvaniei şi, totodată, a Basarabiei şi Bucovinei cu România.


Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.
Ziua Naţională a României


În România interbelică, în săvârşirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alături de istorici, oameni de litere şi presă: „Instrucţiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor şi istoricilor, versurile poeţilor, predicile preoţilor, articolele ziariştilor care au făcut din meşteşugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conştiinţa naţională“.


Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală „ziua bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi cu hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă“.


De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“.  (Articol semnat de Alexandru Briciu şi publicat în Ziarul Lumina din data de 2 decembrie 2009)

Reteta Bors Calugaresc

 Dragii mei, pentru ca suntem in Postul Nasterii Domnului, si stiu ca multi dintre voi tineti acest post, am gasit de cuvinta sa va prezint si o reteta culinara a "borsului calugaresc" asa cum se numeste in termeni populari. Am gustat acest bors pentru prima data la o manastire de maici din zona Buzaului, si afland reteta doresc sa v-o impartasesc si voua. 


Ne trebuie:1 kg foi de varza ,2-3 cartofimai mari, 3-4 cepe de marime medie, 2-3 bucati ardei gras, 1-2 morcovi, 2-3 rosii medii,100 ml ulei, bors, sare ,o legatura de leustean.

Mod de pregatire: Ceapa si ardeiul se curata, apoi se toaca si se calesc in ulei incins, impreuna cu morcovul dat prin razatoare. Cand sunt patrunse, se adauga varza tocata fideluta si se stinge cu un litru de apa. Se lasa apoi la fiert cartofii cuburi nu foarte mari aproximativ 30-40  minute,dupa care i se adauga rosiile taiate felii  si borsul. Se adauga sare dupa gust. Apoi se mai lasa pe foc 15-20 de minute, iar aproape de final  se adauga leusteanul tocat nu foarte marunt.
 Pofta buna! Sa aveti un Post usor si cu folos duhovnicesc.

sâmbătă, 24 august 2013

Regasirea unei vechi vetre de spiritualitate ortodoxa pe dealul Istrita Ambrozie – calugarul din stanca cu chipul senin
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, […] , parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” Asa ma gandesc si eu cu drag la casa parinteasca si la locurile natale. Fiind copil vizitam cu drag meleagurile din jurul casei parintesti cu acea atitudine de explorator pe care o are orice copil. Asa se face ca in primii ani dupa revolutie sa ajung pentru prima data pe dealul Istrita. Acesta este utimul deal din tara noastra pana in Bulgaria, cu o altitudine de 749 metri . Prima mea impresie, ajungand pe culmea acelui deal, a fost ca raman fara aer..fara glas. Un loc minunat unde cerul se unea cu pamantul – loc binecuvantat de Dumnezeu. Iar ca binecuvantarea sa fie si in fapta, am aflat, ascultand informatiile localnicilor,o chilie sapata intr-o stanca, ce a apartinut unui monah de care parintii mei imi povestisera si mi-l-au descris ca un parinte dintr-un pateric contemporan – calugarul Ambrozie.Au trecut multi ani de atunci.Insa nu am uitat niciodata de acel loc…de acel fior.Asa ca dupa aproape 25 de ani revazut acel loc. O traire aparte ma incearca ori de cate ori ajung in acea chilie. Fiecare pas facut pe poteca anevoioasa si pe alocuri putin periculoasa, ce urca spre baza stancii unde este sapata chilia ,face sa creasca gradual o traire deosebita si o bucurie duhovniceasca aparte. Stanca se numeste “Piatra Şoimului” si e usor vizibila datorita aspectului sau impunator.
Ajuns la baza stancii, am de urcat aproximativ 7-8 m pe o scara foarte abrupta. O urc cu aceeasi dorinta in suflet pe care o are si un arheolog ce urmeaza sa faca o descoperire importanta. Ajuns sus pe o mica veranda a chiliei, regasesc acel loc atat de sacru si de care imi era atat de dor sa il revad…Vorba poetului: “Ca de când nu ne-am vazut / Multa vreme a trecut / Si de când m-am departat, / Multa lume am îmblat. /”.
Ma inchin si spun o scurta rugaciune in taina. Privesc cata simplitate e in jur si totusi cata traire profunda. Pe mica fereastra a chiliei admir peisajul superb ce mi se deschide in fata ochilor ca un crampei edenic. Cata frumusete a putut Dumnezeu lasa, noua, pacatosilor. Ma asez pe locul unde candva era patul Prea Cuviosului Ambrozie. Inchid ochii pentru cateva secunde si meditez la modul in care acel schimonah s-a nevoit aici atat vreme. Si totusi cine era Parintele Ambrozie?! Parintele Ambrozie Rizea era de fel din Greceanca, judetul Buzau, nascut in anul 1889 intr-o familie cu multi copii, iar la varsta de 15 ani intra ca frate in obstea manastirii Ciolanu. S-a bucurat de darul cantarii psaltice – o voce angelica. Cu binecuvantarea staretului, tanarul frate va fi tuns in monahism luand numele de Teodor. Dupa cativa ani, purtat de dorul pustniciei, se va duce la schitul Prodromul din Muntele Athos pentru a invata acolo randuiala si trairea in pustnicie.
A stat acolo aproape 10 ani , dupa care s-a hotarat sa se intoarca la manastirea sa de metanie – Manastirea Ciolanu. Dupa un timp de ascultare si cercetare duhovniceasca si deprins fiind cu tainele pustniciei, monahul Teodor este tuns ieroschimonah luand numele de Ambrozie si se retrage la schitul Cetatuia pe dealul Magura unde va sta pana in 1925 cand, dupa schimbarea calendarului (1924), este suspendat pentru neascultare in privinta hotararilor Sfantului Sinod referitoare la noul calendar. Smerit si supus canoanelor Bisericii Ortodoxe stramosesti, accepta decizia de suspendare si se retrage in apropierea satului natal fara a renunta insa la gandul pustniciei. Astfel, cu toiagul in mana si cateva unelte ce si le pusese in traista, ajunge pe dealul Istrita si se urca pe Culmea Soimilor, acolo unde candva se juca si pastea oile si caprele parintilor si ale celor din sat. Exista o scobitura in stanca deja , spun unii de pe vremea tatarilor, cam la sapte-opt metri inaltime pe care Ambrozie o va adanci. Aici se va nevoi aproape 60 de ani in post si rugaciune pana aproape de trecerea sa la Domnul . Multi crestini marturisesc ca rugaciunile si cantarile lui se auzeau pana jos in vale, astfel incat vestea unui sfant sihastru in viata ajunsese departe. Intre ceasurile de rugaciune se ocupa cu impletirea cosurilor de rachita, lucra linguri de lemn si altele. Hrana sa era saraca si consta din buruieni, radacini si apa. Uneori cobora dupa pravila de dimineata, si mergea prin satele din jur pentru a-si vinde lucrul mainilor sale, iar din banii obtinuti isi cumpara hrana pentru un timp. De la dansul si bunicii mei cumparau cosuri si pe langa banii datorati, ii lasau monahului si alimente sau haine. Cei mai in varsta si acum si-l amintesc cum umbla imbracat ca un cersetor, descult, fiind vara, iar pe timp de iarna purta cizme ponosite si date de oamenii din sat si o manta militara groasa. Cobora deseori la slujbele marilor sarbatori in satele invecinate, pentru a canta la strana si pentru a se impartasi la vremea potrivita. Niciodata nu s-a despartit de metaniile sale de lana pe care si le confectiona singur si le schimba o data la cinci ani si nici de paramanul sau cu care dormea si noaptea . Iubea foarte mult copii iar atunci cand se intalnea cu ei prin sate si ii vedea desculti, le dadea incaltarile sale.
In aceasta chilie unde ma aflu si eu, a trait acest monah, petrecandu-si viata in smerenie si rugaciune pana la 13 septembrie 1980, cand si-a dat sufletul in mainile Domnului fiind inmormantat in curtea Bisericii din Breaza, din judetul Buzau. Privesc acum peretii chiliei cu chip rupestru. Oare cate sute sau mii de ceasuri de rugaciuni s-au inaltat dintre ei? Si cat de grea este alegerea acestei vieti de pustnic…Cad iarasi in meditatie… Ridic ochii la un moment dat spre a contempla din nou frumusetea naturii. E greu sa inteleg de unde ma cuprinde atata pace..atata liniste in suflet…si atata bucurie. Unii ar spune ca aici isi “reincarca bateriile”… Eu ma impac cu mine insumi, ma bucur si ii dau slava lui Dumnezeu pentru toate aducandu-mi aminte de cuvintele psalmistului: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.” Ma pregatesc sa plec acum. Mai privesc odata panoramic chilia rupestra, ma inchin si cu capul plecat dar cu inima plina de bucurie si liniste, cobor usor scarile spre baza stancii.
Am ajuns jos si fac cativa pasi in vale pe acea carare plina de pietre calcaroase. Nu ma indur de priveliste si imi arunc privirea in urma spre chilia cea saracacioasa cu gandul la o noua revedere.Va invit, cand aveti ocazia, sa vizitati acest loc binecuvantat de Dumnezeu si să va bucuraţi şi dumneavoastră de aceste minunate locuri, si de liniştea si pacea duhovnicească ce o găsiţi aici..





* Referinte: CREANGĂ, Ion, Amintiri din copilarie , Editura Hyperion, Craiova, 2011. *http://ro.wikipedia.org/wiki/Dealul_Istri%C8%9Ba http://www.muntesiflori.ro/istrita-3/
* EMINESCU, Mihai, Poezii,Editura Corint Junior, Bucuresti, 2013.
* STANCIU, Pr. Mihail, File de Pateric buzoian – carte in lucru - extras *http://www.newsbuzau.ro/index.php/religie/6076-din-viata-ieroschimonahului-ambrozie-rizea-nevoitor-pe-culmea- soimului-istrita-buzau.html
* BIBLIA sau Sfanta Scriptura, Ps 103,25; Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008
* BIBLIA sau Sfanta Scriptura, Ps 103,25; Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008