Subscribe:

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Cum se săvârşea slujba Învierii în primele veacuri?

Cum se săvârşea slujba Învierii în primele veacuri?
În noaptea Paştelui, aproape de primele veacuri ale Bisericii creştine, rânduiala se săvârşea pe larg toată noaptea, căci începea de la Vecernia Sâmbetei şi se încheia Duminică dimineaţa. Aceasta este practica creştină cea mai veche. Conform Tipicului liturgic bizantin ea cuprindea Vecernia Sâmbetei celei Mari şi, în timpul Paremiilor acesteia, se săvârşea botezul catehumenilor, Liturghia sfântului Vasile cel Mare, citirea pe larg din Faptele Apostolilor, slujba Miezonopticii din Duminica Paştelui, la care, în loc de canonul obişnuit al Triodului se cânta Canonul Sâmbetei celei Mari, "În valurile mării...", rânduiala Utreniei şi Liturghia Învierii. Evoluţia slujbei în timp În bisericile de mir, din motive pastorale, rânduiala pe larg s-a separat în două şi, astfel, Vecernia cu Liturghia sfântului Vasile cel Mare s-au mutat în dimineaţa Sâmbetei celei Mari, ca să se uşureze împărtăşirea credincioşilor, botezul catehumenilor a încetat să se mai săvârşească, citirea pe larg din Faptele Apostolilor, care era unită cu Liturghia sfântului Vasile cel Mare, împreună cu Miezonoptica nu se mai săvârşeşte, prin urmare rânduiala sărbătorii s-a limitat doar la Miezonoptică, Utrenie şi Liturghie. Slujba Învierii, în cadrul liturgic al acestor rânduieli, se găseşte după Apolisul Miezonopticii şi la începutul Utreniei, fiind de fapt începutul acesteia, într-un mod cam nepotrivit. Exact această poziţie liturgică a slujbei învierii arată că ea se săvârşea în primele ceasuri după Miezonoptica, adică atunci când începea şi slujba obişnuită a Utreniei. De altfel, aceasta o rânduiesc clar şi anumite tipice vechi, cu expresiile caracteristice: „La ora potrivită a începutului Utreniei ieşim..." etc. Sau "În jurul timpului Utreniei" aşa cum consemnează tipicul Penticostarului în uz. De altfel, celelalte tipice aşează începutul Slujbei Învierii după Ceasul al optulea sau al nouălea al nopţii, adică în jurul orelor două sau trei, după miezul nopţii. Deci, o aşează cu puţine ore înainte. Conform acestora, Apolisul de dinaintea Slujbei Învierii avea loc în jurul Ceasului al şaptelea din noapte, adică la miezul nopţii.
Mărturiile tipiconale privitoare la timpul săvârşirii Cu toată varietatea pe care o prezintă la prima vedere, mărturiile acestor tipice vechi au ca trăsătură faptul că se pun de acord că Învierea are loc după miezul nopţii şi înainte să se sfârşească noaptea, adică în zorii zilei "Duminicii". Practica aceasta este motivată într-un manuscris tipic ulterior (din anul 1813) al Mănăstirii Filotei, din Sfântul Munte, prin următoarele: "Când are loc Învierea, ea trebuie să fie trecută de ceasul al şaptelea al nopţii, pentru că Domnul nostru a înviat după miezul nopţii". A existat însă, în paralel, şi o altă tradiţie, că Domnul a înviat la miezul nopţii. De exemplu, în Sinaxarul Duminicii Paştelui, cuprins în Penticostar şi scris de către Nichifor Xantopoulos, se spune că "la miezul nopţii" îngerul a coborât şi a prăvălit piatra de la mormânt. Tradiţia aceasta, precum şi tendinţa să se grăbească încheierea întregii Slujbe a influenţat şi practica de astăzi şi Învierea se săvârşeşte exact la miezul nopţii. Cu toate acestea, în anumite părţi ale ţării, Învierea se săvârşeşte după miezul nopţii, la ora trei dimineaţa, adică la ceasul nouă din noapte, aşa cum am văzut în anumite tipice vechi. Aceasta nu se face doar din pricini de necesitate, adică atunci când un preot slujeşte în două sate, ci şi în condiţii obişnuite, după vechea tradiţie. Aspecte Este adevărat că săvârşirea slujbei Învierii la miezul nopţii are două urmări neplăcute: plecarea multor creştini aproape imediat după aceasta şi săvârşirea Utreniei Învierii şi a Sfintei Liturghii în grabă. Este vorba despre două plăgi care se vindecă greu. În grabă se săvârşea Liturghia Învierii, chiar şi la sfârşitul secolului al IV-lea, la Locurile Sfinte, atunci când închinătoarele Aeteria şi Mauritania leau vizitat şi au descris în "Jurnalul" lor slujbele care se săvârşeau acolo. De altfel, mulţi creştini, aproape din cele mai vechi timpuri, nu aveau mare râvnă să urmărească întreaga priveghere pascală. Aceasta nu înseamnă că vom înceta să lucrăm pentru îndepărtarea acestor două neajunsuri şi vindecarea lor depinde în primul rând de preoţii înşişi. Catehizaţi de preotul lor, creştinii conştienţi, cu greu şi doar din motive serioase vor părăsi biserica după Înviere. Săvârşirea pe fugă şi în grabă a celorlalte rânduieli ar putea, cu puţină bunăvoinţă, râvnă şi zel, să lase locul unei slujbe praznicale strălucitoare, pe măsura sărbătorii, întotdeauna în limite raţionale de timp. Nu ştiu dacă doar mutarea întregii slujbe după miezul nopţii ar putea să aducă vreo îmbunătăţire substanţială a situaţiei. Creştinilor leneşi din nou lear veni greu să urmărească slujba pe larg, chiar după miezul nopţii. În afară de aceasta a devenit un obicei consacrat săvârşirea slujbei Învierii la miezul nopţii. În acest fel se păstrează, chiar şi prescurtată, vechea mare sărbătoare pascală (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, pag. 159-161). Diac. Prof. Gabriel FIRUŢĂ - Argesul Ortodox, saptamanalul Eparhiei Argesului si Muscelului.

0 comenteaza: