Subscribe:

duminică, 14 august 2011

Părintele Evghenie Dascaliuc de la Manastirea Ciolanu - rugator la ceruri


Părintele Evghenie Dascaliuc, duhovnicul Mănăstirii Ciolanu din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, a trecut la Domnul pe 1 august. Slujba de înmormântare a fost oficiată de IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, înconjurat de numeroşi călugări şi preoţi, fii duhovniceşti ai monahului de la Ciolanu.
"Părintele Evghenie Dascaliuc s-a născut din părinţi ortodocşi evlavioşi, pe nume Constantin şi Domnica Dascaliuc, la 16 iulie 1922, în satul Prisicăreni din Bucovina de Nord, ţinutul Strojineţ. La Botez, a primit numele de Ioan, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Ioan a urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală, apoi gimnaziul la Suceava, urmate de Liceul de Aviaţie la Turda. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat pe câmpul de luptă ca telegrafist pe un avion de bombardament. Distrugerile pe care le-a văzut atunci, precum şi pierderile de vieţi omeneşti l-au determinat să ia hotărârea de a se retrage la mănăstire, dacă Dumnezeu va rândui să se întoarcă viu de pe câmpul de luptă. După sfârşitul războiului, duhovnicul tânărului Ioan Dascaliuc l-a îndemnat spre aşezământul monahal de la Ciolanu din judeţul Buzău, unde a intrat ca frate şi a fost închinoviat la 1 iunie 1945, cu puţin timp înainte de a împlini 23 de ani.

Peste ani, aducându-şi aminte cu bucurie duhovnicească de acele momente ale începuturilor, avea să mărturisească: "Am ajuns la Ciolanu noaptea şi, intrând în mănăstire, am simţit un puternic fior duhovnicesc, în liniştea deplină a sfântului lăcaş, fior pe care nu-L pot uita nici astăzi. Părintele Teofil Mocăniţă m-a prezentat părintelui stareţ de atunci, arhimandritul Bonifatie Podoreanu. Dânsul este stareţul care m-a primit ca frate în Ciolanu. Prima ascultare pe care părintele stareţ mi-a dat-o, chiar a doua zi, a fost aceea de a stropi via de la metocul Săseni al Mănăstirii Ciolanu (astăzi, metoc al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei). Părintele stareţ Bonifatie m-a dat în grija duhovnicească a părintelui Teofil Mocăniţă, care mi-a devenit duhovnic. Părintele Teofil era foarte duhovnicesc, era un foarte bun călugăr". După doi ani de ascultare, a fost tuns în monahism, la 10 aprilie 1947, de către protosinghelul Teofil Mocăniţă, primind numele de Evghenie, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Evghenie, pomenit la 13 decembrie, dar şi în amintirea unui alt monah ciolănean, Evghenie Mocăniţa, trecut la Domnul la o vârstă tânără, pe când studia la Seminarul Teologic de la Cernica. La 15 august 1949 a fost hirotonit ierodiacon, iar peste un an, ieromonah, cu ascultarea de eclesiarh. În 1952, a primit hirotesia întru duhovnic.

A ucenicit pe lângă părintele Petroniu Tănase

Între timp, s-a înscris la Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamţ, unde l-a avut ca profesor, printre alţii, pe părintele Petroniu Tănase. Vremurile vitrege pentru monahismul românesc nu i-au îngăduit să termine cursurile acestei instituţii de învăţământ teologic, dar lipsa acestora a fost suplinită de bogata lectură patristică neîncetată, părintele Evghenie fiind un autodidact în ceea ce priveşte literatura teologică, pe care o căuta şi o citea cu nesaţ. În anii â50, împreună cu un alt mare părinte duhovnicesc al neamului românesc, arhimandritul Dometie Manolache, protosinghelul Evghenie a contribuit, ca duhovnic, la formarea spirituală a fraţilor şi surorilor de mănăstire care urmau cursurile şcolilor monahale organizate în mănăstirile Ciolanu şi Răteşti. Mai apoi, este rânduit în ascultarea de stareţ al chinoviei ciolănene, pe care o conduce, cu răbdare şi tact pastoral, în cei mai grei ani ai persecuţiei pe care comuniştii au dezlănţuit-o împotriva monahismului românesc. Asistă neputincios la alungarea fraţilor şi călugărilor tineri din mănăstire, înfăptuită în urma decretului 410/1959, şi duce mai departe cu greu, dar cu izbândă, rânduiala de slujbă şi viaţa de obşte în aşezământul de la Ciolanu, rămas singura mănăstire de călugări din Eparhia Buzăului, în pofida numărului mic de monahi. În anul 1969, se retrage din stăreţie, dar va mai avea ascultările de preşedinte al Consistoriului Monahal, membru al Consiliului duhovnicesc şi disciplinar al Mănăstirii Ciolanu şi, permanent, pe cea de eclesiarh. Din încredinţarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Epifanie, a fost şi exarh al mănăstirilor şi schiturilor din întreaga eparhie.

Nu va înceta vreo clipă să sfătuiască, spre zidire sufletească, pe toţi cei ce-şi căutau liniştea în vatra de rugăciune de la Ciolanu, chiar şi atunci când ostenelile bătrâneţilor au început să-şi spună cuvântul. A fost nelipsit de la sfintele slujbe şi şi-a îndeplinit cu râvnă pravila rugăciunii de chilie, iubind însă, în mod deosebit, Rugăciunea lui Iisus, despre care spunea că "este obligatorie pentru monahi, fiindcă Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă şi pentru mireni rugăciunea minţii, dar în special pentru călugări, care au făgăduit. Pentru ce ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu, răspunzi înaintea lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ai făgăduit să faci o cruce la răspântia drumurilor sau la o fântână şi n-ai făcut-o, eşti răspunzător faţă de Dumnezeu, pentru că ai făgăduit. Mai bine nu făgăduieşti, decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti". A dat prioritate votului ascultării pe care călugărul şi-l asumă la intrarea în cinul monahal, a fost un bun cunoscător al rânduielilor tipiconale şi al tradiţiilor Mănăstirii Ciolanu, tradiţii care vin, peste veacuri, chiar de la Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, al doilea ctitor şi ocrotitor al chinoviei. A crescut mulţi fii duhovniceşti pe care îi pomenea neîncetat, citind pomelnicele mănăstirii şi ale cunoscuţilor, chiar şi pe patul de suferinţă. A plecat la cer să-şi continue rugăciunea neîncetată pentru întreaga lume, pentru obştea mănăstirii în care a fost statornic vreme de 66 de ani, trecând la cele veşnice, spovedit şi împărtăşit, în dimineaţa zilei de 1 august 2011, la prăznuirea Cinstitei Cruci, cruce binecuvântată pe care a purtat-o, cu vrednicie, în cei aproape 90 de ani de viaţă.

Ierarhul Dunării de Jos l-a însoţit pe ultimul drum pe bătrânul monah

Slujba de prohodire a fost oficiată în biserica mare a Mănăstirii Ciolanu, închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de către un numeros sobor de ieromonahi, consilieri eparhiali, protoierei şi preoţi de parohie. În fruntea soborului s-a aflat, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos. Ierarhul gălăţean, fiu duhovnicesc al Buzăului cu metania la Mănăstirea Ciolanu, a vorbit cu emoţie despre blândul şi duhovnicescul Evghenie, arătând, printre altele, că a fost şi rămâne pentru toţi cei care l-au cunoscut "un dascăl al dreptei credinţe, al evlaviei şi rânduielilor monahale, precum şi al statorniciei, de care el însuşi a dat dovadă prin vieţuirea doar într-o singură mănăstire. Dascăl al liniştii isihaste şi al teologiei Sfinţilor Părinţi filocalici, între care se numără şi Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, de la care a deprins Rugăciunea inimii şi blândeţea. Dascăl al smereniei, întru necontenită rugăciune; chiar dacă suferinţa l-a ţintuit la pat, părintele Evghenie Dascaliuc nu a încetat să nădăjduiască întru Domnul şi s-a mutat dincolo într-o continuă rugăciune".

După terminarea slujbei de prohodire şi înconjurarea bisericii, trupul protosinghelului Evghenie a fost purtat la locul de odihnă din cimitirul aflat în jurul bisericii mici a Mănăstirii Ciolanu, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unde a fost aşezat în locul de care părintele se îngrijise din timp. Peste ani, acesta va vorbi despre smerenia protosinghelului Evghenie, dar şi despre bucuria lui întru rugăciune, întrucât locul pe care şi l-a ales întru aşteptarea Învierii celei de obşte se află la marginea cimitirului, dar într-o linie dreaptă ce uneşte altarele celor două biserici din Ciolanu. Părintele Evghenie Dascaliuc se roagă în continuare pentru lume, pentru obştea în care a vieţuit şi pentru sine, dar în Ceruri. Veşnică să-i fie pomenirea!" (Articol din ZIarul Lumina - Pr Adrian Ionescu)
Sa cunoasteti mai bine ce fel de om a fost parintele voi posta in continuare si un interviu cu dansul, acordat celor de la revista Lumea Credintei:
"Episcopia Buzăului ne-a scris o scrisoare în care ne invita să-l cunoaştem pe părintele Evghenie Dascaliuc de la mănăstirea Ciolanu. Mi-a venit în minte cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, care întrebat de ce vorbeşte tuturor despre Dumnezeu, a răspuns că nu din mândrie face acesta ci pentru ca şi alţii să se bucure de darurile lui Dumnezeu. Aşa am ajuns să-l cunosc pe părintele Evghenie, din dorinţa altora de a nu ţine darul lui Dumnezeu doar pentru ei. Mă aştepta, nu că ardea de nerăbdare să-mi vorbească ci mai mult din ascultare de stareţul Ioanichie de la Ciolanu. Părintele stareţ mi la recomandat drept un om modest şi foarte retras. Când am intrat în chilie părintele Evghenie se ruga. M-a ţintit cu ochii albaştri, profunzi. Obişnuit, ca de obicei, să interoghez, m-am repezit întrebându-l cum să-l prezint în revistă. Aproape răstit s-a recomandat: Eu sunt părintele zero! Aşa să mă recomanzi. După aproape zece minute de tăcere, stânjenitoare pentru mine, a început să-mi vorbească, brusc, abia am avut timp să pornesc reportofonul:

Sfântul Ioan Botezătorul este modelul monahilor

Toată viaţa mea m-am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul. Am venit la mănăstire de tânăr, la vârsta de 23 de ani. Am venit la mănăstire după ce am terminat armata, imediat. Nici nu m-am dus acasă. La mănăstire, direct. Şi mama, când m-a botezat, a zis: „Te-am dat în seama Sfântului Ioan Botezătorul“. Şi m-am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul că a fost călugăr. A trăit în pustie. Ca un călugăr. Prooroc, bineînţeles, dar a trăit ca un călugăr, în pustie. Modest, smerit. Avea rugăciunea. Mânca numai lăcuste din pustie. Am fost la Ierusalim, am trecut prin pustia unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul. I-a fost greu. El a fost cel mai mare sfânt. Cel mai mare sfânt, cum spune Sfânta Evanghelie: cel născut din femeie şi cel mai mare sfânt.

Părinte, dar cum aţi ajuns în mănăstire?

La vârsta de 12 ani am citit Noul Testament şi în mintea mea s-a întipărit veşnicia. Am zis lumea aceasta este trecătoare, nu-i ceva veşnic. Deci, eu vreau să urmez ceva veşnic. Şi atunci m-am gândit la mănăstiri. La mănăstiri este veşnicia, adică te pregăteşti pentru veşnicie. Cum spune un poet, Vlahuţă: nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicie.

Părinte, nu s-au supărat mama, tata că aţi plecat?

Nu s-au supărat deloc. Din contră, erau bucuroşi că m-am dus la mănăstire. Sunt de 65 de ani în mănăstire. Am stat aici şi-n timpul comuniştilor. Nu mi-au făcut nici un rău, dar eram urmărit. M-au lăsat în pace. Nu m-au dat afară, odată cu decretul, din mănăstire pentru că eram stareţ. 12 ani am fost stareţ aici în mănăstirea Ciolanu. Nu m-au prigonit, decât, bineînţeles, veneau mereu în mănăstire să vadă ce fac. Acesta era serviciul lor…

Aţi mâncat carne, părinte, vreodată?
Nu. N-am mâncat decât acuma când am fost la spital, bolnav, am mâncat că mi-a dat la spital carne. M-au rugat să mănânc şi i-am ascultat. Dar în viaţa mea n-am mâncat carne, n-am băut vin, decât numai la Sfânta Împărtăşire, atât. Aşa am vrut eu, am făcut legământ înaintea lui Dumnezeu. Am avut eu voinţa asta. Nu mănânc carne şi nu beau vin, nici o băutură cu alcool, absolut, nici ţuică, nimic, nimic. Decât cînd mă împărtăşeam, beam atât, câteva picături de vin. Monahul nu trebuie să mănânce carne s-au să bea băutură ameţitoare pentru că altfel va avea mari ispite trupeşti. Monahul să se roage şi să muncească. Munca poate fi de două tipuri. Muncă fizică, cu braţele şi muncă sensibilă. Munca sensibilă se referă la acest fapt că, de exemplu, ai luat o carte. Nu numai cartea de rugăciunea pe care o citeşti în chilie, ci sunt şi cărţile pe care le citeşti să înveţi. Tot muncă folositoare. Pentru că Sfinţii Părinţi au alcătuit cu multă osteneală cărţile pe care le-au lăsat urmaşilor. Adică noi suntem urmaşii, deci, cărţile ni le-au lăsat nouă. Noi trebuie întotdeauna să-i imităm pe Sfinţii Părinţi. Ei ce-au făcut în viaţa lor? S-au străduit cu stăruinţă foarte puternică să-l caute pe Dumnezeu. Şi în scris şi în rugăciune. Iar la noi stăruinţa aceasta e foarte slăbită. Mai ales că în interiorul nostru, în general, este nepăsarea faţă de Dumnezeu. Trei lucruri sunt constatate în lumea aceasta faţă de Dumnezeu: necunoştinţa de Dumnezeu, nepăsarea de Dumnezeu şi uitarea de Dumnezeu.

Munca fără rugăciune duce la uitarea de Dumnezeu

Şi cum să înţeleagă un monah cuvântul acesta, părinte Evghenie?

E valabil şi pentru monahi, că monahii se iau cu munca şi uită de Dumnezeu. Trebuie să precizez că ascultarea este dumnezeiască, că tăierea voii la călugări este ceva dumnezeiesc. Nu munca e motivul uitării de Dumnezeu! Dar la munca pe care o faci trebuie să ai practica rugăciunii minţii. Dacă munceşti şi nu te rogi, uiţi de Dumnezeu. Adică să nu slăbească niciodată această rugăciune. Pentru că rugăciunea minţii, când am fost călugăriţi, am făgăduit în faţa Sfântului Altar că o vom face necontenit. Şi noi să ne punem întrebarea tot timpul: o facem sau nu? Majoritatea n-o fac, poartă degeaba mătăniile, dar unii o fac. Cât pot.

E obligatorie rugăciunea minţii pentru monah?

Este obligatorie pentru monahi rugăciunea minţii. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă şi pentru mireni rugăciunea minţii, dar în special pentru călugări, care au făgăduit. Pentru ce ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu, răspunzi înaintea lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ai făgăduit să faci o cruce la răspântia drumurilor sau la o fântână şi n-ai făcut-o, eşti răspunzător faţă de Dumnezeu, pentru că ai făgăduit. Mai bine nu făgăduieşti decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti.

De ce nu se mai roagă monahii, părinte? De ce credeţi că nu mai pot să se roage?

Un singur lucru îi împiedică: îi stăpâneşte trândăvia sufletească. În general, pe toţi monahii, îi stăpâneşte această trândăvie sufletească. Trebuie un efort din partea fiecărei persoane. Acest efort cere multă stăruinţă, osteneală. Pentru că dacă nu ai stăruinţă nu câştigi pe Dumnezeu. Pe lângă stăruinţă trebuie să ai evlavie, pentru că omul care nu are evlavie, la el dragostea de Dumnezeu este puţină. Iar omul care are evlavie şi e pătruns de această evlavie, sau de această pietate, adorare faţă de Dumnezeu, acel om se sârguieşte cât poate. Pentru că la noi, călugării, gradele ar trebui să se dea pe osteneală duhovnicească, pentru că şi înaintaşii noştri, Sfinţii Părinţi s-au ostenit în viaţa lor şi le-a dat grade însuşi Dumnezeu. Şi pe această osteneală se pune şi la noi gradul. Ai transpirat când ai spus rugăciunea minţii? N-ai transpirat. Înseamnă că nu ai voinţă. Trebuie în primul rând călugărul să-şi educe voinţa. Această educaţie a voinţei este în legătură cu Harul divin. Harul divin ne ajută pentru mântuirea noastră, dar şi voinţa noastră trebuie să fie aplecată spre acest lucru. Dacă nu este aplecată înseamnă că este uitare de Dumnezeu şi Harul Lui nu se mai apropie de noi. Este un cuvânt, cuvântul acesta se numeşte „lasa-mă în pace acum, voi face poate maine, poate pomâine, voi face cât voi putea“. Şi nu face, făgăduieşte şi nu face. La începutul călugăriei ai făcut, dar la sfârşitul călugăriei de ce nu mai faci? Te-ai trândăvit? Sau, poate nu-ţi mai place. Poţi să pierzi toate la sfârşit. Mai bine să începi mai uşurel şi să poţi păstra sârguinţa toată viaţa.

Părinte, ce îl învaţă pe monah rugăciunea?

Rugăciunea, pe monah, îl învaţă ce-a făgăduit, ascultarea de Dumnezeu. Potrivit înţelepciunii pe care o are în minte. Pentru că omul care nu are înţelepciune, să-i zicem aşa, mediocru, acelui om nu poţi să-i ceri prea multe. Pentru că el este foarte mic la minte, de aceea se numeşte mediocru. Şi în felul ăsta sunt mulţi mediocrii. Un om inteligent dacă ştie că nu are râvnă, nu acceptă să fie monah. El mai mult se împlineşte pe partea laică decât să fie monah. Un om inteligent, sclipitor de inteligent, acel om este şi plin de evlavie. Pentru că să ştiţi, această evlavie trebuie să pornească din adâncul inimii. Şi ca să pornească din adâncul inimii trebuie să fii curat şi bine intenţionat. Sfântul Grigorie de Nazianz spune aşa: vorbeşti despre Dumnezeu, Dumnezeu este curat, dar tu ţi-ai pus întrebarea: eşti curat cu inima, când vorbeşti despre Dumnezeu?

Monahul preot, model de vieţuire cu atenţie

Părinte Evghenie, unii monahii sunt şi preoţi. Care este principala lor responsabilitate?

Unii monahii sunt şi preoţi. Acei monahi care sunt preoţi trebuie să aibă deosebire mare faţă de ceilalţi monahi, pentru că sunt preoti, slujesc lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: curăţenie desăvârşită pentru preot. Pentru preot cel mai intens şi uşor de făcut este păcatul cu ochii. Sfântul Spiridon avea un diacon cu care slujea Sfânta liturghie. Odată diaconul s-a uitat puţin în spate să vadă câtă lume este adunată în biserică, la slujbă. Nu a mai venit Duhul Sfânt peste Sfintele Daruri! Şi atunci preotul care nu este curat cu ochii şi slujeşte Sfânta Liturghie cu mintea răspândită, are păcat foarte mare. Poate pierde Harul. A sluji cu mintea răspândită este un păcat colosal înaintea lui Dumnezeu.


Părinte, dacă un monah cade, păcătuieşte grav, se poate întoarce?

Se poate întoarce.

Şi are mântuire?

Prin lacrimi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aşa: omul care plânge pentru păcatul pe care l-a făcut şi recunoaşte că a păcătuit, şi plânge cum a plâns Proorocul David, şi cum au plâns toţi sfinţii, este iertat. Păcatul urmat de plângere se curăţeşte. Curăţirea se socoteşte al doilea sfânt botez. Lacrimile sunt al doilea botez.

Poate să fie orice păcat săvâşit? În special păcatele trupeşti.

Dacă ai făcut păcate trupeşti, cele mai mari păcate, apoi ai plâns şi plângi în continuare, Dumnezeu se uită la lacrimile tale. David care a păcătuit, a făcut omor, preacurvie, păcate mari, a fost iertat de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune că păcatele mari sunt de trei feluri: uciderea, după ucidere vine curvia şi la preot, răspândirea minţii când slujeşte. Ce sunt îngerii? Minte. Dumnezeu i-a dat minte omului şi această minte să o întrebuinţeze tot timpul să se sfinţească. Mai ales preotul!

Să n-o risipească!

Să n-o risipească, să nu se răspândească. Pentru că s-a răspândit cu mintea pe plaiurile acestei lumi, sau cu ochii a păcătuit. Ţii minte diferite figuri feminine, bărbăteşti sau copii, sau, mă rog, clădiri, instalaţii, maşini. Aceşti ochii sunt fereastra sufletului şi prin această fereastră a intrat păcatul în imaginaţie şi atunci mintea ta este plină de aceste închipuiri numite făptaşe care nu se cuvin unui creştin, nicidecum unui monah, mai ales preot. Când intrii în biserică trebuie să fii cu mintea curată.

Spune Avva Visarion că monahul trebuie să fie numai ochii. Ce credeţi că vrea să spună?

Că Heruvimii sunt numai ochi. Şi Dumnezeu a făcut aceşti ochi pe Heruvimi ca să fie mai atenţi. Ochii sunt atenţia. Sfântul Vasile cel Mare spune aşa: fii atent la tine însuţi! Fii atent la mintea ta, controlează-te! De exemplu, când ai o afacere, eşti controlat şi de alţii dar şi tu însuţi te controlezi în această afacere. Însă noi nu ne controlăm! Suntem atenţi când ne rugăm? Să vedem dacă mintea este curată sau necurată. Rugăciunea este de două feluri, Sfântul Vasile cel Mare spune, curată şi necurată. Curată este când imaginaţia este curată, iar necurată când este plină de tot felul de imagini.

Cât durează părinte să dobândeşti rugăciunea curată?

Rugăciunea curată ... mai întâi nu începi rugăciunea ... eşti într-o sfântă tăcere. Mult timp! Şi în această sfântă tăcere trăieşti cu atenţie, şi gândeşti numai la cele dumnezeieşti: Doamne, să mă urc cu mintea în Cer, să o ţin lipită de Cer. Sfântul Antonie se urca cu mintea în Cer. Când venea cineva la el dintre fraţi făcea cu mâna semn: nu vorbesc acuma, sunt cu mintea în Cer, când voi coborî pe pământ cu mintea, atunci voi vorbi cu voi. Deci să fim cu mintea în Cer împreună cu îngerii. Ca să dobândeşti rugăciunea curată durează mai mulţi ani. Să zic, cinci, şapte, zece. Depinde de evlavie. Depinde de frica de Dumnezeu. Căci, să ştiţi, virtutea numită frică de Dumnezeu este la monahi puţin slăbită.

Nu mai au frică de Dumnezeu?

Nu mai e frică de Dumnezeu în mănăstiri. Gândeşte-te că Judecata universală te aşteaptă şi deja, când mori, Judecata particulară. Sunt două judecăţi: particulară şi obştească. La amândouă vine Hristos şi stai înaintea Lui.

Spovedania zilnică îl ajută pe monah să fie treaz

Părinte Evghenie, la cât timp trebuie să se spovedească un monah?

În fiecare zi dacă poate să spovedească gândurile.

În faţa duhovnicului?

În faţa duhovnicului! În fiecare zi! Avem exemplu, un monah din muntele Sinai. Când făcea rugăciunea minţii punea un bob deosebit. Când vedea că a apărut ceva în minte, la rugăciune, nu mai punea bobul. Şi seara făcea un examen, numit al conştiinţei. Examenul de conştiinţă că eşti călugăr. Şi zicea: am păcătuit de patru ori, iar de zece ori am făcut bine. Dădea examen în fiecare seară, cu boabe de fasole. Asta făcea un monah din muntele Sinai. Să se spovedească, deci, cât mai des, mai ales de gânduri. Ce ai gândit tu astăzi? El trebuie să spună: am gândit cutare, trebuie să spună tot. Să nu zică: n-am gândit nimic! Nu poate să zică aşa ceva. N-am gândit nimic! Mintea este în mişcare permanentă. Ea se mişcă tot timpul. Mintea este în mişcare. Şi trebuie atenţie. Sfântul Vasile cel Mare spune: când te rogi să fii atent! Când stai să fii atent, controlul minţii. Când te odihneşti, până adormi să fii atent la minte. Pentru că dacă vezi gândurile necurate care vin că se strecoară în suflet, sau că diavolul s-a apropiat şi te amăgeşte cu cuvinte sau cu lucruri din natură atunci trebuie să forţezi, să spui Doamne Iisuse ca să dispară.

Părinte, ce e mai de folos, cititul sau rugăciunea?

Şi rugăciunea şi cititul în comparaţie egală. Dacă faci rugăciune, numai rugăciune permanent, e bună şi rugăciunea, dar trebuie şi cunoştinţă de Dumnezeu prin citit. Rugăciunea este mai mult pentru pocăinţă. Că sunt nevrednic, sunt păcătos, să te smereşti tot timpul, să ai smerenie să nu fii mândru. Mândria te strică complet. Sfânta smerenie, sfânta tăcere se împotriveşte mândriei. Un om care tace, gândeşte. Omul care vorbeste, este greu la mântuire că vorbeşte multe. Dacă ar vorbi ceva de folos, ar fi bine, dar nu vorbeşte de folos. Vorbeşte în legătură cu întâmplările din această viaţă, uneori nefolositoare doar ca să întreţină.




Liturghia în viaţa unui monah

Părinte Evghenie, poţi să te rogi la Liturghie cu rugăciunea minţii?

Încă ceva: când ai intrat în biserică pentru a face Sfânta Liturghie, ca preot, n-ai voie să vorbeşti cu niciunul: nici cu călugăr, nici cu mirean, n-ai voie. Te-ai închinat pe la icoane, ai intrat în altar, faci Proscomidia, nu vorbeşti cu nimeni. Absolut sfânta tăcere...cu nimeni nu vorbeşti... Eşti cu mintea în Cer. Eşti cu mintea numai în Cer; şi la Proscomidie şi când faci Sf. Liturghie eşti cu mintea în Cer. Nu vorbeşti cu oamenii. Absolut cu nimeni nu vorbeşti. Că dacă ai vorbit, gata, nu mai eşti cu mintea în Cer. Pierzi Harul, pierzi puterea rugăciunii şi Liturghia este slăbită. Nu poţi să faci, ca preot, rugăciunea minţii la Liturghie. Trebuie să te gândeşti la rugăciunile pe care le citeşti. Acolo, deci, nu merge şi rugăciunea minţii.

Dar dacă eşti monah şi stai în biserică, la Liturghie?

Dacă eşti monah şi stai în biserică, trebuie să faci rugăciunea minţii. Rugăciunea în minte nu se face cu buzele, cu „Doamne Iisuse...”. Se face numai cu mintea, fără rostirea cuvintelor. Cu mintea...De exemplu, mă gândesc acuma cu mintea la „Doamne Iisuse...” fără să rostesc cuvinte din gură. Mintea rosteşte. De aceea se numeşte rugăciunea minţii. Îi mai zice şi rugăciunea inimii pentru că Sfinţii Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Vasile spun „s-a găsit în Biblie, expresia în adâncul inimii...”. M-am gândit „în profunzime” acuma se zice, dar în vechime se zicea „în adâncul inimii” am avut gânduri.

Şi ce e „adâncul inimii”?

„Adâncul inimii”: cele mai adânci stări, să zicem, exprimate prin dulci cuvinte faţă de Dumnezeu. Că este adâncul inimii „dulceaţa cea neîntrecută”. Cam atât! Prea multă vorbă...

Părinte, eu v-aş mai întreba. Pentru că sunt monahi care îşi doresc pustnicia. E folositoare pustnicia?

Pustnicia este folositoare mai ales pentru un monah care are experienţa în mânăstire mai mult timp. Adică, cunoaşte pravila şi particulară, şi pravila şi de biserică. Este folositoare. Pentru că ochiul omenesc vede multe şi uneori vrea să vadă şi lucruri nefolositoare. În pustnicie nu vezi cu ochii, pentru că nu ai ce vedea. Deci eşti “curat cu sufletul”. Să ştiţi, ochii sunt păcatele oamenilor de astăzi. Şi urechile, şi gura. Asta urechile şi gura, mai puţin. Dar ochii sunt cele mai mari păcate de astăzi în lume. De exemplu, ai văzut cu ochii diferite figuri, imposibil să nu intre în minte.

Şi cu ce alungi chipurile acestea din minte?

Cu rugăciunea minţii le alungi. Imediat! Nu stai deloc. Nici un minut. Pentru că ele năvălesc, năvălesc mereu şi nu se opresc. Se spune că diavolul este ca “roiul de albine”. Albinele năvălesc asupra ta, năvălesc, năvălesc. Cine face rugăciunea minţii simte ca un “foc” în gura cânde se roagă cu dăruire. Este “un foc” în gură şi acest foc loveşte în diavol. Şi diavolii fug. Spun Sfinţii Părinţi: “acest foc cade din gură şi topeşte pe demon ca ceara de la faţa focului”. Când spui rugăciunea minţii se face ca un “foc”, ca o limbă de foc, ca la Rusalii. Această limbă de foc loveşte în ei şi fug. Demonii sunt răspândiţi în toată natura. Unde nu sunt demoni?! În văzduh, în apă, sub pământ. Lucifer stă în iad şi dictează de acolo, de la întuneric. Nu au putere pentru că atunci când S-a răstignit Mântuitorul pe Cruce le-a căzut puterea. Ei numai te amăgesc. Dacă pot…Ei au această experienţă numită “a răului”. De la distanţă ei imediat îşi fac părerea despre tine. Te văd cum te comporţi, ce simţi, cum trăieşti. Şi această părere a lor, numită aparentă, pentru ei e aparentă, o înmulţesc pentru că au o experienţă de mii de ani.

Economia monastică

Părinte, monahului îi trebuie lux?

Deloc. Luxul nu trebuie să fie la monah.

Trebuie să aibă apă curentă în casă? Toaletă, WC, maşină de spălat,?

Păi acuma asta este modern, potrivit modernismului. Toate înlesnirile pe care le are monahul ar trebui să-i uşureze viaţa, astfel ar trebui rugăciunea minţii să fie mai uşor de spus. Pentru că nu mai speli cu mâinile, nu mai umbli după apă sau dârdâi undeva departe. Ci ai în casă toate înlesnirile. Păi le ai pe toate şi în această lipsă de griji, mişcare rugăciunii minţii să meargă neîncetat. Bineînţeles, dacă ai această putere. Şi Dumnezeu îţi dă putere, Harul divin. Energie necreată – Harul Divin. Aţi văzut numai la doi sfinţi a apărut Lumina necreată: Sf. Grigorie Palama şi Sf. Simeon Noul Teolog, atât. Şi ei n- au avut lux, dar au reuşit.

Părinte Evghenie, un monah poate să se roage cu un om de altă religie sau de altă confesiune?

Nu are voie. El se roagă numai cu cei ortodocşi. Dar se poate ruga pentru toată lumea. El e ortodox, iar celălat e deosebit. Celălat are erezie, nu crede drept, se roagă şi el cum ştie. Dar trebuie să-l respecţi ca pe un om. Fiecare om de altă religie, sau confesiune, nu trebuie urât, trebuie respectat, trebuie iubit că Dumnezeu iubeşte şi pe eretici. Dumnezeu ne cheamă la Adevăr pe toţi. Dacă ei nu vin, ei sunt “adormiţi”. Aşa pot fi numiţi: “au adormit” în rătăcirea lor. Sau s-a obişnuit, “habitudine”, s-a obişnuit în rătăcirea lor. Şi le vine greu să iasă din ea. Nici nu pot să iasă. Pentru că obişnuinţa e a doua natură.

Poate să viziteze alte locuri, alte biserici, de altă confesiune?

Poate să viziteze şi să-şi dea seama, ce bogată este Ortodoxia. De exemplu, dacă vizitează pe baptişti, ce să vezi la baptişti? O clădire. Icoane n-au, nimic, pentru că ei nu cred. Cruce, la fel. Dacă vrei să vezi, caută în Ortodoxie. Ai tot ce-ţi trebuie! Am vizitat şi eu câteva mânăstiri când eram tânăr. Am vizitat câteva mânăstiri din Oltenia: mânăstirea Cozia, Frăsinei mi-a fost îndeajuns.


Aţi cunoscut vreun părinte aşa mai deosebit? Care v-a rămas la inimă ca model?

La Frăsinei am cunoscut pe părintele care a murit, am uitat cum îl cheamă. Era el din Maramureş. El era un duhovnic foarte bun. Şi la călugări e nevoie de duhovnici. Nu mai avem duhovnici care să se ocupe numai de monahi. Grijile de multe, munca multă, fără rugăciune dăunează şi duhovnicilor. Călugării au început să se mărtuisească rar, ca mirenii. Monahii nu sunt curaţi cum trebuie pentru că nu are cine să-i lămurescă. Şi nici nu citesc din Sfinţii Părinţi de unde ar mai putea să primească ceva. Duhovnicul trebuie să lamurească neîncetat în orice păcat ar fi călugărul: neatenţia, răspândirea minţii, păcate cu ochii, cu gura, să-l întrebe duhovnicul de toate. Nu trebuie să stai la deşertăciuni la spovedanie, vorbeşti numai despre tine şi Dumnezeu. Să nu vorbeşti diferite deşertăciuni din lumea aceasta, întâmplări. Astea sunt lumeşti, nu trebuie noi să ne hazardăm în aceste gândiri, mai ales la spovedanie. Şi nu numai la spovedanie ci în tot timpul n-ar trebui să să vorbescă deşertăciuni.

Şi cum ar trebui să petreacă un monah?

În rugăciune. Dacă nu faci rugăciunea, citeşti. A citi o carte, nu aşa, de mântuială, încet, ca să cuprinzi ceva din ea. Citeşti ceva folositor şi mai cu seamă să citeşti din Sfinţii Părinţi. Fără învăţătura lor nu poţi să educi pe nimeni.

Mirenii şi mănăstirea

E bine să vină mireni în mânăstire?

Da e bine, pentru educaţie creştină e bine. Mireni nu prea au de unde să înveţe. Sunt mulţi la parohie şi părintele nu poate sta cu fiecare în parte să le explice învăţătura Bisericii. La mănăstire se poate. Stai câteva zile, stai la slujbă, stai de vorbă cu monahii, mai înveţi ceva. Pleci acasă şi mai puternic sufleteşte dar şi mai învăţat.

Şi să stea monahul de vorbă cu ei?

Să le facă educaţie pentru ei. Să-i îndrepte dacă sunt pe calea cea rătăcită. Şi să le arate păcate, să le spună aşa în faţă, chiar dacă creştinul nu se se mărturiseşte la el, ci doar îi pune o întrebare oarecare. Călugărul să-i spună: ia uite, cutare e păcat, să nu-l faceţi, să vă feriţi de el. Că păcatul atrage mânia lui Dumnezeu şi vine peste voi mânia lui Dumnezeu. De ce din poporul lui Israel, când a ieşit din Egipt, nu era nimeni bolnav? Pentru că se închinau lui Dumnezeu. Ceilalţi se închinau la idoli. Păcatele sunt ca idolii, mulţi se închină la ele şi îşi leagă viaţa toată de ele. Apoi vine boala şi omul se sperie şi se pocăieşte dacă este înţelept.

Părinte Evghenie, să lase monahul „ascultarea” şi să meargă la Liturghie?

Dacă este trimis la „ascultare” de părintele-stareţ, se numeşte tăierea voii la monah. E tăierea voii. Este o virtute şi mai mult decât o virtute este legământ de călugărie. Chiar dacă lipseşte de la biserică, dacă spune rugăciunea şi este la „ascultarea” la care l-a trimis stareţul, înaintea lui Dumnezeu este socotit ca un mucenic.

Şi dacă asta se întâmplă de foarte multe ori şi nu ajunge niciodată la Liturghie ?

Trebuie să ajungă şi la Liturghie. Să nu ajungă la Liturghie niciodată, nu se poate. Liturghia este viaţa Mântuitorului, de la naştere până la moarte, până la Răstignire, până la Înălţare. Şi stareţul trebuie să ştie asta. Să nu-i lipsească pe călugări de Liturghie pentru că altfel îi îndepărtează de Hristos şi-i face străini de viaţa lui Hristos. Călugărul care nu se asemănă cu Hristos, nu trăieşte Liturghia, degeaba a venit la mănăstire. Putea să muncească şi în lume. Stareţul să împartă ascultări cu dragoste şi cu măsură să nu-l îndepărteze pe călugăr mult timp de la Liturghie. Să ştie care dintre ei n-a mai ajuns la Liturghie, de cât timp şi să le îngăduie să ajungă şi la slujbă, ca sa nu-i piardă sufleteşte pe monahi.

Cine nu vine la Liturghie, nu trăieşte viaţa Mântuitorului ?

Nu trăieşte viaţa Mântuitorului. Dacă trăieşti în biserică, eşti atent, de la începutul Liturghiei şi până la sfârşitul Liturghiei, pentru că acolo este evanghelia cuprinsă. Liturghia este viaţa lui Iisus.

Părinte, când un monah se smereşte pe sine, cum adică se smereşte? Ce face?

Smerenia este să te consideri cel mai păcătos din toţi monahii; cel mai păcătos din toţi monahii, să te consideri.

Un monah are nevoie de bani?

Dacă ar fi călugăria de la începuturile ei n-ar avea nevoie de bani. Iar acuma în secolul ăsta, dacă stareţul îi dă dulamă, cămăşi, încălţăminte, tot n-are nevoie de bani. Mâncare îi dă, îmbrăcăminte îi dă, n-are nevoie de bani. Iar dacă nu-i dă şi este bolnav de ceva, să zicem, de stomac sau de inimă, sau alte boli care intervin şi la monah, şi îi trebuie ceva deosebit, tratament, şi părintele stareţ nu te ajută cu dragoste părintească, ai nevoie de un ban să-ţi cumperi medicamente. Depinde de dragostea şi priceperea stareţului ca monhul să nu devină agonisitor de bani.


Poţi să mai strângi aşa un ban ca monah ?!

Da, în vremurile noastre da. Înainte nu erau medicamente; erau medicamente din buruieni; monahii cultivau anumite buruieni ca medicamente. Azi sunt preparate, numai trebuie să le cumperi să-şi cumpere, pe bani. Am spus, dacă stareţul nu te ajută, atunci cumperi cu banii tăi. Nu mai cunoaştem buruienile tămăduitoare. S-a uitat învăţătura despre ele. Mai mult, şi credinţa noastră s-a împuţinat. Greu ne mai lăsăm în voia lui Dumnezeu.

Rânduială de monah.

Părinte, cât trebuie să doarmă un monah?

Unui monah, spun Sfinţii Părinţi că-i ajung 4 ore.

Şi cât să se roage ?

De exemplu, să zicem că se culcă la ora 20 şi la miezul nopţii se scoală. Citeşte rugăciunile noaptea şi nu doarme până la ziuă. Când dă în toacă, te duci la biserică.

Şi rezistă un monah aşa? Nu moare, nu slăbeşte?

Slăbeşte. E slăbit şi dacă posteşte, e mai slăbit. Şi devine neputincios. Nu se mai gândeşte la păcate. Mintea şi trupul se liniştesc şi poţi să te rogi mai uşor. Nu mori decât dacă ai boală şi nu poţi altfel Dar când trece postul, mai mănâncă, puţin, de dulce şi se întăreşte. Postul pentru un monah este necesar. Mai ales, pentru tineret. Tineretul trebuie permanent să postească pentru că este „inundat” de poftele trupului. Şi dacă nu posteşte de vin, de carne, de alte mâncăruri bune, poftele cresc. Şi atunci mintea este „înnourată”. Aţi văzut cum în natură nourii întunecă lumina soarelui şi eşti mai trist, mai fără chef, uneori chiar orbecăi. Aşa mintea omului se înnourează din cauza poftelor prea abundente. Prin mâncare mai bună se „înnourează” mintea, adică voinţa se pierde şi patima devine mai puternică. Cu un om adormit poţi să faci orice, îl muţi de colo-colo şi el nu simte nimic. Aşa este şi monahul cu mintea înnourată. Îl mută demonul din loc în loc, e trist şi fără chef. Dacă posteşte se lipezeşte şi prinde putere. Se trezeşte ! Pentru că mintea este socotită de învăţătorii Bisericii „cerul” omului. Aici este „cerul”, în minte. Şi zicem aşa, Tatăl este Mintea, Mântuitorul este Raţiunea, iar Duhul Sfânt este Simţirea sau Mângâierea. Sfânta Treime este icoană în om. Sfânta Treime este în om. Şi fiecare om să se gândească, că este imaginea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este în om. Şi acum lasa-mă în pace că ţi-am spus tot, pleacă !"( Lumea Credintei - Pr. Visarion Alexa).
Acum in prag de mare praznic, in care Manastirea Ciolanu isi sarbatoreste hramul - Adormirea Maicii Domnului - nu uita crestine sa aprinzi o lumanare si la mormantul parintelui Evghenie.
Vesnica sa ii fie pomenirea!