Subscribe:

miercuri, 25 mai 2011

Cunoasterea lui Dumnezeu in viziunea lui Clement Alexandrinul




Date biografice

Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) se naste pe la 150, probabil la Atena, din parinti pagani. Nu se stie cand s-a crestinat. Dupa convertire el face calatorii de studii in Italia de Sud, in Siria, Palestina si Egipt. El cauta pretutindeni oameni invatati si profesori vestiti de la care sa se instruiasca. El vorbeste cu entuziasm despre dascalii sai, cinci la numar, dar nu pomeneste decat numele celui de pe urma: Panten. Cu putin inainte de 180, Clement vine la Alexandria, unde face cunostinta cu albina siciliana si unde ramane sa o asculte. Pe la 190, el ajunge colaboratorul lui Panten, iar dupa moartea acestuia preia conducerea scolii. Clement a fost si preot, cum reiese din propriile sale afirmatii si dintr-o scrisoare a lui Alexandru, episcop de Ierusalim. In scoala catehetica l-a avut ca elev pe Origen si pe Alexandru de Ierusalim. Sub persecutia lui Septimiu Sever, Clement pleaca in pribegie, parasindu-si scoala pe la 202-203. Adoarme in Domnul inainte de 215-216, cum reiese din scrisoarea aceluiasi episcop Alexandru catre Origen.Epifanie Scolasticulspune în secolul al VI-lea că Atena este locul de naştere al lui Clement iar acest lucru este susţinut de acurateţea cu care vorbea limba greacă clasică. Se pare că părinţii săi erau păgâni înstăriţi, cu o oarecare prestanţă pe scara socială. Calitatea educaţiei sale este evidenţiată prin faptul că el citează în mod constant din poeţii şi filozofii greci. Clement a călătorit prin Grecia, Italia, Palestina şi Egipt. El a devenit colegul lui Pantenus, liderul Şcolii Catehetice din Alexandria şi probabil cel care l-a convertit pe Clement la creştinism şi căruia, până la urmă, i-a succedat la conducerea celebrei şcoli. Cel mai cunoscut discipol al său a fost Origen (care a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic. În timpul persecuţiilor lui Septimius Severus (202 sau 203) Clement şi Alexandru, episcop de Flaviada, au căutat refugiu în Capadocia iar după aceea în Ierusalim, de unde a dus o scrisoare în Antiohia în 211. După acestea, Clement a murit cândva în următorii cinci ani fără să se reîntoarcă în Egipt. Cel mai important impact al activităţii lui Clement l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creştinismul.


Filozofia si Crestinismul
Clement Alexandrinul a arătat pe larg faptul că filozofii datorează o mare parte din cunoaşterea lor scrierilor din Vechiul Testament şi îşi exprimă o convingere personală când descrie filozofia ca o acţiune directă a Logosului divin, lucrând prin aceasta la fel de bine ca şi prin lege şi ca prin revelaţia directă din Evanghelie pentru a comunica oamenilor adevărul.Clement a petrecut mult timp cu definirea pentru creştini a conceptului filozofic păgân de Logos, principiul gnozei creştine adevărate, prin care doar relaţia lui Dumnezeu cu lumea şi cu revelaţia sa este menţinută. În mod transcendental, el îl consideră pe Dumnezeu ca fiind Fiinţa care nu poate fi descrisă, care nu poate fi definită într-un mod prea abstract.Deşi dumnezeirea Sa lucrează în lume, caracteristicile esenţei divine rămân nestricăciunea, autosuficienţa şi imposibilitatea de a suferi.Astfel, Clement accentuează importanţa permanentă a filozofiei pentru deplinătatea cunoaşterii creştine, explică cu o predilecţie aparte relaţia dintre cunoaştere şi credinţă şi îi critică aspru pe cei care nu doresc să se folosesc în nici un fel de filozofie. El se pronunţă cu hotărâre împotriva sofiştilor şi împotriva hedoniştilor din şcoala lui Epicur. Deşi el se exprimă, în general, nefavorabil cu privire la filozofia stoică, respectă cu adevărat acel amestec de stoicism şi platonism care caracterizează gândirea religioasă şi etică a clasei educate din vremea lui. Acest lucru explică valorile fixate de Clement în gnoză.
Credinta si Gnoza
Pentru a fi sigur, el atacă în mod constant conceptul de gnoză aşa cum este el definit de gnostici. Credinţa este temelia întregii gnoze, şi amândouă vin de la Hristos. Pe când credinţa implică o cunoaştere cuprinzătoare a lucrurilor esenţiale, cunoaşterea îi permite credinciosului să înţeleagă adânc ceea ce crede; iar aceasta duce la credinţa perfectă, completă. Pentru a ajunge la o astfel de credinţă, "credinţa cunoaşterii," care este cu mult mai puternică decât simpla "credinţă de presupunere," sau simpla primire a unui adevăr pe baza autorităţii, este necesară filozofia. De fapt, creştinismul este filozofia adevărată iar creştinul perfect este gnosticul perfect—dar iarăşi, numai "gnostic conform canoanelor Bisericii" nu ca în secta eretică.Baza oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu, din punct de vedere creştin, constă în credinţă: De nu veţi crede, nu veţi înţelege! (Isaia 7,9). Mai explicit încă, Clement Alexandrinul spune: Credinţa este o cunoaştere scurtă a celor mai de seamă învăţături; cunoaşterea, însă, este dovedirea puternică şi sigură a învăţăturilor cuprinse în credinţă; prin învăţătura Domnului cunoaşterea este zidită pe credinţă; şi, cu ajutorul ştiinţei, ne duce la înţelegere şi infailibilitate (CLEMENT, Stromate, VII, X, 57, p. 511-512). Clement Alexandrinul pornind de la împărţirea aristotelică a ştiinţelor teoretice în trei – între care teologia este vârful metafizicii – teologia este numită de Clement „treapta cea mai înaltă a vieţii religioase” după treapta etică şi a contemplaţiei naturii. (Stromate F, 176) sustine ca toate disciplinele care nu fac parte din filozofie sau nu sunt de cultură generală nu sunt altceva decât o pregatire a filozofiei care, la rândul ei, este o punte de trecere spre credinta. Doar credinţa ne oferă adevărata cunoaştere, numită şi „înţelepciune” (sophìa) şi gnoză (înţeleasă ca o cunoaştere obţinută cu ajutorul credinţei, şi nicidecum un privilegiu acordat de Dumnezeu doar unor iniţiaţi, cum pretindeau gnosticii). Scrie Gilson: „După cum ştiinţele liberale sau enciclopedice, cum li se mai spune, slujesc filozofia care le e stăpână, filozofia la rândul ei are ca scop să pregătească Înţelepciunea. Într-adevăr, filozofia urmăreşte dobândirea Înţelepciunii, ştiinţă a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi a cauzelor acestora. Înţelepciunea este deci stăpâna filozofiei, după cum filozofia este stăpâna «ştiinţelor pregătitoare»” .Cel care-l conduce pe om la filozofie şi de la filozofie la înţelepciune, este, pentru Clement, Pedagogul, Logosul sau Cuvântul divin, care luminează raţiunea umană.
Credinţa - principiu şi fundament al filozofiei
Între conţinutul filozofiei, care este raţională, şi conţinutul credinţei, care este revelată, nu există aşadar nici un contrast, ci o perfectă armonie. Desigur că nu toate ideile filozofilor pot fi acceptate, însă filozofia lui Platon şi cea a stoicilor, pot fi considerate ca fiind iluminate de Logosul Divin. Creştinul este, conform lui Clement, adevăratul gnostic. Credinţa este principiul şi fundamentul filozofiei. Aceasta din urmă are o mare importanţă pentru creştinul care vrea să aprofundeze propria credinţă prin intermediul raţiunii. Logosul, primeşte la Clement, un triplu sens: - principiu creator a lumii; - principiul oricărei forme de înţelepciune, care i-a inspirat pe profeţi şi pe filozofi; - principiu al mântuirii (Logosul întrupat);
Astfel, in lucrarea sa, Stromate, ne vorbeste despre desavarsirea crestina care consta "in cunoasterea Binelui si asemanarea cu Dumnezeu." Gnosticul reprezinta pentru el intruchiparea desăvarsirii, pentru că, prin ajutorul cunoasterii, omul se ridică la contemplarea lui Dumnezeu: "Contemplarea lui Dumnezeu se prezintă drept cea mai inalta fericire si aceasta contemplare pare sa angajeze aproape exclusiv facultatea intelectuala a omului. E o fericire-cunoastere". Cunoasterea si gnoza reprezinta desavarsirea.Dumnezeu nu poate fi inteles prin ratiune,iar conceptul său nu poate fi exprimat in cuvinte.Clement face dese referiri la autoritatile clasice.Platon, Orfeu, Solon, Empedocle ,dar si la textele Sf Scripturi si afirma că „intrebarea despre Dumnezeu este unităde dificultăti”.Iar daca uneori il numim cu expresii ca Unul, Bunătatea, Spiritul ,Esentialul,Tatăl ,Dumnezeu Creatorul pe acestea nu le intrebuintam ca nume ale lui,dar apelem la ele ca simple exprimari,ca urmare a situatiei complicate pentru a evita situatia in care Cel vesnic ar putea fi umilit. Astfel recunoasterea imposibilitătii cunoasterii Divinitatii il conduce pe Clement Alexandrinul la afirmarea revelatiei ca unică sursă de cunoastere a lui Dumnezeu.
Citand versuri din Empedocle si Solon, care vorbesc despre inaccesibilitatea lui Dumnezeu, Clement adaugă cuvantul apostolului Ioan: pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, pe Fiul cel Unul Nascut, Care este in sanul Tatălui, Acela L-a facut cunoscut (Ioan. I. 18). Clement relevă că prin numele de „sân” se desemneaza caracterul invizibil si de nepatruns al lui Dumnezeu. De aici unii L-au numit adanc, inaccesibil si fară margini, ca unul ce imbratisează toate. Nimeni nu L-ar putea exprima corect in intregime. Intregul se apreciaza dupa importanta si este părintele tuturor lucrurilor. Nu trebuie vorbit despre anumite părti ale lui, caci Unicul este indivizibil si infinit, Eul nu poate fi inteles printr-o patrundere integrala, ci ca o continuitatea fara limite. Chiar daca uneori ii dam un nume, acesta nu-i propriu zis un nume, cand ii zicem fie Unul, fie Binele, fie Tată, Dumnezeu sau Domn. Spunem acestea nu ca nume ale Lui, ci din cauza greutătii ne folosim de termeni frumosi pentru ca vointa noastră sa aiba pe ce se sprijini, sa nu se ratacească. Dumnezeu nu poate fi inteles printr-o demonstratie stiintifică, caci aceasta demonstratie constă din documente anterioare si necunoscute, nu precede ceea ce este necreat. Rămane ca sa intelegem incognoscibilul prin Logosul Său Unic (Stromata V. 12, p. 81 – 82).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin Har si Logos
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Harul divin si Logosul care este in sânul Tatălui. La aceasta teognosie se ajunge prin doua trepte succesive, purificare prin marturisire si inaintare prin contemplare, gratie separarii primei intelecţii, adica eliminand insusirile naturale, adancimea lungimea si laţimea; ramane monada care poseda principiul, dar pe care, daca-l inlaturam, se vede monada. Deci, eliminand toate cele proprii trupurilor si apoi pe cele proprii celor zise netrupesti, ne aruncam in marimea lui Hristos, iar de acolo, prin sfintenie, inaintam spre infinit si, ajungand la gandirea Pantocratului, vom cunoaste nu ceea ce este, ci ceea ce nu este. In general, Dumnezeu nu trebuie conceput ca figura sau mişcare sau ca ceva fix, sau tron sau loc, sau dreapta sau stanga Tatălui universului, desi s-a scris despre acestea. Prima cauza nu trebuie localizata, ci asezată mai presus de loc, de timp, de nume, de intelegere. Cand Moise a zis lui Dumnezeu “arată-mi-te”, a vrut sa inteleagă ca despre Dumnezeu nu trebuie nici să se invete, nici să se vorbeasca la oameni, ci el trebuie facut cunoscut numai prin puterea lui. Cercetarea despre Dumnezeu este imateriala si invizibilă, in timp ce harul cunoaşterii despre El ne vin prin Fiul. Este o teognosie apofatica la care Clement a ajuns nu fară ajutorul religiilor de mistere, cunoscute la greci si la barbari, căci el releva, adaptându-le la creştinism, ca misteriile mici aveau la bază invăţatura si menirea de a pregati, pe cand cele mari se ocupau cu intregul univers.Misteriile mari au pus la indemana lui Clemet treapta supremă a cunoasterii divinitatii - contemplarea, adică intelegerea naturii şi a faptelor divine.

Gnoza eretică si Gnoza crestină
Pentru a lămuri pe creştini asupra caracterului ştiinţific al credinţei si a defini diferenţa uriasă dintre gnoza eretică si cea crestină, Clement prezintă in diferite carti ale Stromatelor chipul adevăratului gnostic crestin. Este imaginea completa a crestinului desăvarsit, creatorul de filocalie patristică, ce va fi dăltuit in continuare de Origen si ceilalti parinti. Clement precizează ca gnoza este de doua feluri: una comună ca putere de intelegere, prezenta la toti oamenii, in care intra nu numai puteri raţionale, ci si cele neraţionale, iar al II-lea fel de gnoză este numit special astfel, pentru ca se caracterizează prin puterea de a cunoaste si prin raţiune. In timp ce gnoza comună operează cu forţe raţionale si neraţionale, prin simţuri in vederea cunoasterii principiilor, gnoza superioară lucreaza exclusiv cu puteri rationale in vederea ajungerii la inteligibil. Clement sustine că gnosticul este un om inteligent si adânc patrunzător, dar el nu se abtine de la rău si nu face binele din teamă sau din nădejdea răsplaţii făgăduite. Gnosticul nu trimite constiinţa sa la Dumnezeu pentru o nevoie oarecare, ca un lucru sa fie si altul sa nu fie. Lui ii este suficienta cauza contemplării, cunoaşterea, gnoza. Dacă cineva ar propune gnosticului ce ar vrea sa aleaga intre cunoasterea lui Dumnezeu si mantuirea vesnică, el n-ar ezita sa aleagă cuoaşterea lui Dumnezeu, socotind ca cea aleasă are proprietatea de a ridica credinta prin dragoste, la cunoaştere. Gnosticul adevărat este un postulat ideal, variantă putin realizabilă a lui Dumnezeu.
El trebuie sa ajungă la nivelul unei gândiri continue, care echivalează cu contemplarea. Aceasta gândire – contemplare este identică cu mantuirea si ajunge să ridice credinta la nivelul stiinţei divine prin dragoste. Fapta buna este savarsită fără necesitate, fără speranţă, fără slava si fără rasplata, este un bine făcut frumos. Gnosticul iubeste pe cei ce-l urasc si instruieşte pe cei ignoranţi să cinstească toate făpturile lui Dumnezeu.
Ordinea, credinţa, dragostea şi cunoasterea lui Dumnezeu, prezentate la un moment dat de Clement nu sunt fixe, pentru ca nu numai dragostea poate inalţa credinţa la nivelul cunoaşterii, ci si fiecare dintre cele doua pot face acest lucru. Gnoza propriu-zis intelectuală, fără a-şi pierde identitatea, devine dragoste si credinta si exercita functiile acestora. Stiinta singură te face să te mândresti. Gnosticul nu are a respinge nici o virtute ca fiind inacceptabilă, deoarece este tras de Dumnezeu si este socotit vrednic să primească harul Acestuia. Gnoza superioară, ca expresie a unei gandiri continue, capată eternitate nu prin continuitatea mişcarii ca la Platon si Aristotel, ci prin dragoste, care ea insasi este infinită.

Gnosticul, imitand pe Dumnezeu pe cat este cu putinta, nu neglijeaza nimic din elementele propriei asemănari cu Dumnezeu : cumpătarea, răbdarea, viata dreaptă, facerea de bine in cuvant si faptă. Lăudaroşenia (mândria) este un rău al sufletului de care Domnul ne porunceşte să ne para rău, ca si de alte ticălosii, restabilind armonia printr-o transformare in bine gratie acestor instrumente: gura, inima si mainile. Mâinile simbolizează faptele, inima sfatul, iar gura cuvântul. Dumnezeu admite ca rugator pe cel ce se straduieşte să trateze, să vindece universul, fie rugătorul chiar de unul singur.
Tehnica apofazei
Potrivit principiului formulat de Clement Alexandrinul in apofază, Dumnezeu este perceput si cunoscut prin necunoastere sau printr-o cunoaştere supralogică nu in ceea ce El este, ci in ceea ce El nu este. Totusi, pentru a nu conduce la un fel de "agnosticism disperat", Clement observă că, desi nu este imposibil să cunoastem pe Dumnezeu prin propriile noastre puteri, există totusi resursa Harului divin, acea "virtute daruită de Dumnezeu", care ni se comunică ca un fel de noua aptitudine cognitivă, si care oferă credinciosilor contemplarea eternă sau "facultatea de a vedea fată catre fată pe Dumnezeu - Atotţiitorul".
Clement Alexandrinul realizează prima încercare savantă, a acelor vremuri, de asimilare a culturii păgâne în creştinism. El declară că ,,filosofia greacă a jucat pentru antichitate rolul Vechiului Testament de călăuză spre Hristos” – Pedagogul.
După Clement Alexandrinul numele de „ gnostic” ce caracterizează pe creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu şi s-a unit cu El, se recapitulează în numele de martir. Martirul creştin reprezintă în esenţă perfecţiunea sau plenitudinea iubirii faţă de Atotputernicul Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. „ Şi dacă trecem la iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit şi adevărat este într-adevăr cel ce mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe Dumnezeu şi pe Hristos, pe Care iubindu-L L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu totul..”
„Creştinul perfect” – viziunea gnostică
Toate proiectele sale literare, de care aminteşte în scrierile ajunse pînă la noi, au rămas simple deziderate ale unui cap şi ale unei inimi care se revărsa de prea plin. N-a putut termina decît principiile diriguitoare, anunţate în cartea sa de prolegomene, în Stromate (Covoare). Pe temeiul acestor principii, gînditorii creştini de mai tîrziu au construit întreaga teologie ştiinţifică a creştinismului, care culminează cu Sfântul IoanDamaschin şi Toma de Aquino. Şi tot în cartea sa de prolegomene, Clement ne face portretul adevăratului creştin, agnosticului, cum îl numeşte el. Multi teologi au afirmat ca nimeni n-a descris mai bine chipul creştinului perfect aşa cum 1-a descris Clement. Dealtfel, creştinul său nu era o ficţiune a imaginaţiei sale, nici produsul unui entuziasm fără control, ci un om în carne şi oase, pe care-l întîlneai pe străzile Alexandriei, iar cînd timpul o cerea, pe rug sau sub securea călăului. Zugrăvind gnosticul, Clement s-a zugrăvit pe sine.Concepţia lui Clement despre gnostic este una din cele mai interesante.Catehetul alexandrin rezervă gnosticului o treaptă superioară celei a credinţei.Simplul credincios râmîne la acceptarea doctrinei creştine : crede, este convins de ceea ce crede; credinţa îl mîntuieste şi printr-o pornire spontană, primeşte tot ce-i spune Biserica ; se supune, cum spune Clement, canoanelor bisericeşti iar întreaga lui viaţă este un act de ascultare şi de îndeplinire a poruncilor; gnosticul insă, dimpotrivă, este omul care primeşte adevărurile credinţei prin demonstrarea, clarificarea şi cunoaşterea acestor adevăruri. Gnosticul ştie adîncimea lor şi le descoperă urmele sub invelişul simbolic al cuvintelor Scripturii.Viaţa lui este o viaţă de libertate ce a trecut dincolo de treapta supunerii şi ascultării.Aşadar între gnostic şi simplul credincios nu este, după cum s-ar părea ,o deosebire de natură, ci una de grad: gnosticul cunoaşte, înţelege, ştie, aprofundează toate adevărurile de credinţă pe care le posedă şi simplul credincios, dar starea lui sufletească este superioară stării sufleteşti a simplului credincios, şi aici pe pămlnt şi dincolo, cînd legăturile cărnii vor fi dispărut.




Concluzia

Clement Alexandrinul reprezintă alături de Origen unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi timpurii ai Şcolii creştine din Alexandria. El poate fi considerat şi drept întemeietor al acestei Şcoli prin metodele sale avansate de predare şi numeroasele opere scrise. Cultivat, posedând o cunoaştere avansată atât a filosofiei, cât şi a teologiei creştine, Clement poate fi considerat un exemplu de îmbinare a celor două direcţii creatoare. Totodată, scrierile sale păstrează în multe momente un admirabil echilibru şi discernământ duhovnicesc.Viziunea sa asupra cunoaşterii lui Dumnezeu este una profund filozofică; insa nu o filozofie stearpă, nici un sofism mărunt, ci o filozofie complexă si mântuitoare, care il releva in profunzimea sa pe Însuşi izvorul inţelepciunii – Dumnezeu.

Bibliografie:


-Pr. Prof. D. Fecioru - Stromate, Clement Alexandrinul, PSB V,
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti – 1982
- Pr. Prof. D. Fecioru - Clement Alexandrinul, PSB I , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti – 1982
-Adrian Agachi - Clement Alexandrinul, propovăduitorul pedagogiei divine
- Ziarul Lumina - Patristica|Ed Nationala, Luni, 10 Mai 2010
- Lucian Grozea - Clement Alexandrinul, Gnoza si gnosticii, Editura Paideia

0 comenteaza: