Subscribe:

miercuri, 25 mai 2011

Cunoasterea lui Dumnezeu in viziunea lui Clement Alexandrinul




Date biografice

Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) se naste pe la 150, probabil la Atena, din parinti pagani. Nu se stie cand s-a crestinat. Dupa convertire el face calatorii de studii in Italia de Sud, in Siria, Palestina si Egipt. El cauta pretutindeni oameni invatati si profesori vestiti de la care sa se instruiasca. El vorbeste cu entuziasm despre dascalii sai, cinci la numar, dar nu pomeneste decat numele celui de pe urma: Panten. Cu putin inainte de 180, Clement vine la Alexandria, unde face cunostinta cu albina siciliana si unde ramane sa o asculte. Pe la 190, el ajunge colaboratorul lui Panten, iar dupa moartea acestuia preia conducerea scolii. Clement a fost si preot, cum reiese din propriile sale afirmatii si dintr-o scrisoare a lui Alexandru, episcop de Ierusalim. In scoala catehetica l-a avut ca elev pe Origen si pe Alexandru de Ierusalim. Sub persecutia lui Septimiu Sever, Clement pleaca in pribegie, parasindu-si scoala pe la 202-203. Adoarme in Domnul inainte de 215-216, cum reiese din scrisoarea aceluiasi episcop Alexandru catre Origen.Epifanie Scolasticulspune în secolul al VI-lea că Atena este locul de naştere al lui Clement iar acest lucru este susţinut de acurateţea cu care vorbea limba greacă clasică. Se pare că părinţii săi erau păgâni înstăriţi, cu o oarecare prestanţă pe scara socială. Calitatea educaţiei sale este evidenţiată prin faptul că el citează în mod constant din poeţii şi filozofii greci. Clement a călătorit prin Grecia, Italia, Palestina şi Egipt. El a devenit colegul lui Pantenus, liderul Şcolii Catehetice din Alexandria şi probabil cel care l-a convertit pe Clement la creştinism şi căruia, până la urmă, i-a succedat la conducerea celebrei şcoli. Cel mai cunoscut discipol al său a fost Origen (care a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic. În timpul persecuţiilor lui Septimius Severus (202 sau 203) Clement şi Alexandru, episcop de Flaviada, au căutat refugiu în Capadocia iar după aceea în Ierusalim, de unde a dus o scrisoare în Antiohia în 211. După acestea, Clement a murit cândva în următorii cinci ani fără să se reîntoarcă în Egipt. Cel mai important impact al activităţii lui Clement l-a avut încercarea sa de a unii filozofia greacă cu creştinismul.


Filozofia si Crestinismul
Clement Alexandrinul a arătat pe larg faptul că filozofii datorează o mare parte din cunoaşterea lor scrierilor din Vechiul Testament şi îşi exprimă o convingere personală când descrie filozofia ca o acţiune directă a Logosului divin, lucrând prin aceasta la fel de bine ca şi prin lege şi ca prin revelaţia directă din Evanghelie pentru a comunica oamenilor adevărul.Clement a petrecut mult timp cu definirea pentru creştini a conceptului filozofic păgân de Logos, principiul gnozei creştine adevărate, prin care doar relaţia lui Dumnezeu cu lumea şi cu revelaţia sa este menţinută. În mod transcendental, el îl consideră pe Dumnezeu ca fiind Fiinţa care nu poate fi descrisă, care nu poate fi definită într-un mod prea abstract.Deşi dumnezeirea Sa lucrează în lume, caracteristicile esenţei divine rămân nestricăciunea, autosuficienţa şi imposibilitatea de a suferi.Astfel, Clement accentuează importanţa permanentă a filozofiei pentru deplinătatea cunoaşterii creştine, explică cu o predilecţie aparte relaţia dintre cunoaştere şi credinţă şi îi critică aspru pe cei care nu doresc să se folosesc în nici un fel de filozofie. El se pronunţă cu hotărâre împotriva sofiştilor şi împotriva hedoniştilor din şcoala lui Epicur. Deşi el se exprimă, în general, nefavorabil cu privire la filozofia stoică, respectă cu adevărat acel amestec de stoicism şi platonism care caracterizează gândirea religioasă şi etică a clasei educate din vremea lui. Acest lucru explică valorile fixate de Clement în gnoză.
Credinta si Gnoza
Pentru a fi sigur, el atacă în mod constant conceptul de gnoză aşa cum este el definit de gnostici. Credinţa este temelia întregii gnoze, şi amândouă vin de la Hristos. Pe când credinţa implică o cunoaştere cuprinzătoare a lucrurilor esenţiale, cunoaşterea îi permite credinciosului să înţeleagă adânc ceea ce crede; iar aceasta duce la credinţa perfectă, completă. Pentru a ajunge la o astfel de credinţă, "credinţa cunoaşterii," care este cu mult mai puternică decât simpla "credinţă de presupunere," sau simpla primire a unui adevăr pe baza autorităţii, este necesară filozofia. De fapt, creştinismul este filozofia adevărată iar creştinul perfect este gnosticul perfect—dar iarăşi, numai "gnostic conform canoanelor Bisericii" nu ca în secta eretică.Baza oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu, din punct de vedere creştin, constă în credinţă: De nu veţi crede, nu veţi înţelege! (Isaia 7,9). Mai explicit încă, Clement Alexandrinul spune: Credinţa este o cunoaştere scurtă a celor mai de seamă învăţături; cunoaşterea, însă, este dovedirea puternică şi sigură a învăţăturilor cuprinse în credinţă; prin învăţătura Domnului cunoaşterea este zidită pe credinţă; şi, cu ajutorul ştiinţei, ne duce la înţelegere şi infailibilitate (CLEMENT, Stromate, VII, X, 57, p. 511-512). Clement Alexandrinul pornind de la împărţirea aristotelică a ştiinţelor teoretice în trei – între care teologia este vârful metafizicii – teologia este numită de Clement „treapta cea mai înaltă a vieţii religioase” după treapta etică şi a contemplaţiei naturii. (Stromate F, 176) sustine ca toate disciplinele care nu fac parte din filozofie sau nu sunt de cultură generală nu sunt altceva decât o pregatire a filozofiei care, la rândul ei, este o punte de trecere spre credinta. Doar credinţa ne oferă adevărata cunoaştere, numită şi „înţelepciune” (sophìa) şi gnoză (înţeleasă ca o cunoaştere obţinută cu ajutorul credinţei, şi nicidecum un privilegiu acordat de Dumnezeu doar unor iniţiaţi, cum pretindeau gnosticii). Scrie Gilson: „După cum ştiinţele liberale sau enciclopedice, cum li se mai spune, slujesc filozofia care le e stăpână, filozofia la rândul ei are ca scop să pregătească Înţelepciunea. Într-adevăr, filozofia urmăreşte dobândirea Înţelepciunii, ştiinţă a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi a cauzelor acestora. Înţelepciunea este deci stăpâna filozofiei, după cum filozofia este stăpâna «ştiinţelor pregătitoare»” .Cel care-l conduce pe om la filozofie şi de la filozofie la înţelepciune, este, pentru Clement, Pedagogul, Logosul sau Cuvântul divin, care luminează raţiunea umană.
Credinţa - principiu şi fundament al filozofiei
Între conţinutul filozofiei, care este raţională, şi conţinutul credinţei, care este revelată, nu există aşadar nici un contrast, ci o perfectă armonie. Desigur că nu toate ideile filozofilor pot fi acceptate, însă filozofia lui Platon şi cea a stoicilor, pot fi considerate ca fiind iluminate de Logosul Divin. Creştinul este, conform lui Clement, adevăratul gnostic. Credinţa este principiul şi fundamentul filozofiei. Aceasta din urmă are o mare importanţă pentru creştinul care vrea să aprofundeze propria credinţă prin intermediul raţiunii. Logosul, primeşte la Clement, un triplu sens: - principiu creator a lumii; - principiul oricărei forme de înţelepciune, care i-a inspirat pe profeţi şi pe filozofi; - principiu al mântuirii (Logosul întrupat);
Astfel, in lucrarea sa, Stromate, ne vorbeste despre desavarsirea crestina care consta "in cunoasterea Binelui si asemanarea cu Dumnezeu." Gnosticul reprezinta pentru el intruchiparea desăvarsirii, pentru că, prin ajutorul cunoasterii, omul se ridică la contemplarea lui Dumnezeu: "Contemplarea lui Dumnezeu se prezintă drept cea mai inalta fericire si aceasta contemplare pare sa angajeze aproape exclusiv facultatea intelectuala a omului. E o fericire-cunoastere". Cunoasterea si gnoza reprezinta desavarsirea.Dumnezeu nu poate fi inteles prin ratiune,iar conceptul său nu poate fi exprimat in cuvinte.Clement face dese referiri la autoritatile clasice.Platon, Orfeu, Solon, Empedocle ,dar si la textele Sf Scripturi si afirma că „intrebarea despre Dumnezeu este unităde dificultăti”.Iar daca uneori il numim cu expresii ca Unul, Bunătatea, Spiritul ,Esentialul,Tatăl ,Dumnezeu Creatorul pe acestea nu le intrebuintam ca nume ale lui,dar apelem la ele ca simple exprimari,ca urmare a situatiei complicate pentru a evita situatia in care Cel vesnic ar putea fi umilit. Astfel recunoasterea imposibilitătii cunoasterii Divinitatii il conduce pe Clement Alexandrinul la afirmarea revelatiei ca unică sursă de cunoastere a lui Dumnezeu.
Citand versuri din Empedocle si Solon, care vorbesc despre inaccesibilitatea lui Dumnezeu, Clement adaugă cuvantul apostolului Ioan: pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, pe Fiul cel Unul Nascut, Care este in sanul Tatălui, Acela L-a facut cunoscut (Ioan. I. 18). Clement relevă că prin numele de „sân” se desemneaza caracterul invizibil si de nepatruns al lui Dumnezeu. De aici unii L-au numit adanc, inaccesibil si fară margini, ca unul ce imbratisează toate. Nimeni nu L-ar putea exprima corect in intregime. Intregul se apreciaza dupa importanta si este părintele tuturor lucrurilor. Nu trebuie vorbit despre anumite părti ale lui, caci Unicul este indivizibil si infinit, Eul nu poate fi inteles printr-o patrundere integrala, ci ca o continuitatea fara limite. Chiar daca uneori ii dam un nume, acesta nu-i propriu zis un nume, cand ii zicem fie Unul, fie Binele, fie Tată, Dumnezeu sau Domn. Spunem acestea nu ca nume ale Lui, ci din cauza greutătii ne folosim de termeni frumosi pentru ca vointa noastră sa aiba pe ce se sprijini, sa nu se ratacească. Dumnezeu nu poate fi inteles printr-o demonstratie stiintifică, caci aceasta demonstratie constă din documente anterioare si necunoscute, nu precede ceea ce este necreat. Rămane ca sa intelegem incognoscibilul prin Logosul Său Unic (Stromata V. 12, p. 81 – 82).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin Har si Logos
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Harul divin si Logosul care este in sânul Tatălui. La aceasta teognosie se ajunge prin doua trepte succesive, purificare prin marturisire si inaintare prin contemplare, gratie separarii primei intelecţii, adica eliminand insusirile naturale, adancimea lungimea si laţimea; ramane monada care poseda principiul, dar pe care, daca-l inlaturam, se vede monada. Deci, eliminand toate cele proprii trupurilor si apoi pe cele proprii celor zise netrupesti, ne aruncam in marimea lui Hristos, iar de acolo, prin sfintenie, inaintam spre infinit si, ajungand la gandirea Pantocratului, vom cunoaste nu ceea ce este, ci ceea ce nu este. In general, Dumnezeu nu trebuie conceput ca figura sau mişcare sau ca ceva fix, sau tron sau loc, sau dreapta sau stanga Tatălui universului, desi s-a scris despre acestea. Prima cauza nu trebuie localizata, ci asezată mai presus de loc, de timp, de nume, de intelegere. Cand Moise a zis lui Dumnezeu “arată-mi-te”, a vrut sa inteleagă ca despre Dumnezeu nu trebuie nici să se invete, nici să se vorbeasca la oameni, ci el trebuie facut cunoscut numai prin puterea lui. Cercetarea despre Dumnezeu este imateriala si invizibilă, in timp ce harul cunoaşterii despre El ne vin prin Fiul. Este o teognosie apofatica la care Clement a ajuns nu fară ajutorul religiilor de mistere, cunoscute la greci si la barbari, căci el releva, adaptându-le la creştinism, ca misteriile mici aveau la bază invăţatura si menirea de a pregati, pe cand cele mari se ocupau cu intregul univers.Misteriile mari au pus la indemana lui Clemet treapta supremă a cunoasterii divinitatii - contemplarea, adică intelegerea naturii şi a faptelor divine.

Gnoza eretică si Gnoza crestină
Pentru a lămuri pe creştini asupra caracterului ştiinţific al credinţei si a defini diferenţa uriasă dintre gnoza eretică si cea crestină, Clement prezintă in diferite carti ale Stromatelor chipul adevăratului gnostic crestin. Este imaginea completa a crestinului desăvarsit, creatorul de filocalie patristică, ce va fi dăltuit in continuare de Origen si ceilalti parinti. Clement precizează ca gnoza este de doua feluri: una comună ca putere de intelegere, prezenta la toti oamenii, in care intra nu numai puteri raţionale, ci si cele neraţionale, iar al II-lea fel de gnoză este numit special astfel, pentru ca se caracterizează prin puterea de a cunoaste si prin raţiune. In timp ce gnoza comună operează cu forţe raţionale si neraţionale, prin simţuri in vederea cunoasterii principiilor, gnoza superioară lucreaza exclusiv cu puteri rationale in vederea ajungerii la inteligibil. Clement sustine că gnosticul este un om inteligent si adânc patrunzător, dar el nu se abtine de la rău si nu face binele din teamă sau din nădejdea răsplaţii făgăduite. Gnosticul nu trimite constiinţa sa la Dumnezeu pentru o nevoie oarecare, ca un lucru sa fie si altul sa nu fie. Lui ii este suficienta cauza contemplării, cunoaşterea, gnoza. Dacă cineva ar propune gnosticului ce ar vrea sa aleaga intre cunoasterea lui Dumnezeu si mantuirea vesnică, el n-ar ezita sa aleagă cuoaşterea lui Dumnezeu, socotind ca cea aleasă are proprietatea de a ridica credinta prin dragoste, la cunoaştere. Gnosticul adevărat este un postulat ideal, variantă putin realizabilă a lui Dumnezeu.
El trebuie sa ajungă la nivelul unei gândiri continue, care echivalează cu contemplarea. Aceasta gândire – contemplare este identică cu mantuirea si ajunge să ridice credinta la nivelul stiinţei divine prin dragoste. Fapta buna este savarsită fără necesitate, fără speranţă, fără slava si fără rasplata, este un bine făcut frumos. Gnosticul iubeste pe cei ce-l urasc si instruieşte pe cei ignoranţi să cinstească toate făpturile lui Dumnezeu.
Ordinea, credinţa, dragostea şi cunoasterea lui Dumnezeu, prezentate la un moment dat de Clement nu sunt fixe, pentru ca nu numai dragostea poate inalţa credinţa la nivelul cunoaşterii, ci si fiecare dintre cele doua pot face acest lucru. Gnoza propriu-zis intelectuală, fără a-şi pierde identitatea, devine dragoste si credinta si exercita functiile acestora. Stiinta singură te face să te mândresti. Gnosticul nu are a respinge nici o virtute ca fiind inacceptabilă, deoarece este tras de Dumnezeu si este socotit vrednic să primească harul Acestuia. Gnoza superioară, ca expresie a unei gandiri continue, capată eternitate nu prin continuitatea mişcarii ca la Platon si Aristotel, ci prin dragoste, care ea insasi este infinită.

Gnosticul, imitand pe Dumnezeu pe cat este cu putinta, nu neglijeaza nimic din elementele propriei asemănari cu Dumnezeu : cumpătarea, răbdarea, viata dreaptă, facerea de bine in cuvant si faptă. Lăudaroşenia (mândria) este un rău al sufletului de care Domnul ne porunceşte să ne para rău, ca si de alte ticălosii, restabilind armonia printr-o transformare in bine gratie acestor instrumente: gura, inima si mainile. Mâinile simbolizează faptele, inima sfatul, iar gura cuvântul. Dumnezeu admite ca rugator pe cel ce se straduieşte să trateze, să vindece universul, fie rugătorul chiar de unul singur.
Tehnica apofazei
Potrivit principiului formulat de Clement Alexandrinul in apofază, Dumnezeu este perceput si cunoscut prin necunoastere sau printr-o cunoaştere supralogică nu in ceea ce El este, ci in ceea ce El nu este. Totusi, pentru a nu conduce la un fel de "agnosticism disperat", Clement observă că, desi nu este imposibil să cunoastem pe Dumnezeu prin propriile noastre puteri, există totusi resursa Harului divin, acea "virtute daruită de Dumnezeu", care ni se comunică ca un fel de noua aptitudine cognitivă, si care oferă credinciosilor contemplarea eternă sau "facultatea de a vedea fată catre fată pe Dumnezeu - Atotţiitorul".
Clement Alexandrinul realizează prima încercare savantă, a acelor vremuri, de asimilare a culturii păgâne în creştinism. El declară că ,,filosofia greacă a jucat pentru antichitate rolul Vechiului Testament de călăuză spre Hristos” – Pedagogul.
După Clement Alexandrinul numele de „ gnostic” ce caracterizează pe creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu şi s-a unit cu El, se recapitulează în numele de martir. Martirul creştin reprezintă în esenţă perfecţiunea sau plenitudinea iubirii faţă de Atotputernicul Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. „ Şi dacă trecem la iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit şi adevărat este într-adevăr cel ce mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe Dumnezeu şi pe Hristos, pe Care iubindu-L L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu totul..”
„Creştinul perfect” – viziunea gnostică
Toate proiectele sale literare, de care aminteşte în scrierile ajunse pînă la noi, au rămas simple deziderate ale unui cap şi ale unei inimi care se revărsa de prea plin. N-a putut termina decît principiile diriguitoare, anunţate în cartea sa de prolegomene, în Stromate (Covoare). Pe temeiul acestor principii, gînditorii creştini de mai tîrziu au construit întreaga teologie ştiinţifică a creştinismului, care culminează cu Sfântul IoanDamaschin şi Toma de Aquino. Şi tot în cartea sa de prolegomene, Clement ne face portretul adevăratului creştin, agnosticului, cum îl numeşte el. Multi teologi au afirmat ca nimeni n-a descris mai bine chipul creştinului perfect aşa cum 1-a descris Clement. Dealtfel, creştinul său nu era o ficţiune a imaginaţiei sale, nici produsul unui entuziasm fără control, ci un om în carne şi oase, pe care-l întîlneai pe străzile Alexandriei, iar cînd timpul o cerea, pe rug sau sub securea călăului. Zugrăvind gnosticul, Clement s-a zugrăvit pe sine.Concepţia lui Clement despre gnostic este una din cele mai interesante.Catehetul alexandrin rezervă gnosticului o treaptă superioară celei a credinţei.Simplul credincios râmîne la acceptarea doctrinei creştine : crede, este convins de ceea ce crede; credinţa îl mîntuieste şi printr-o pornire spontană, primeşte tot ce-i spune Biserica ; se supune, cum spune Clement, canoanelor bisericeşti iar întreaga lui viaţă este un act de ascultare şi de îndeplinire a poruncilor; gnosticul insă, dimpotrivă, este omul care primeşte adevărurile credinţei prin demonstrarea, clarificarea şi cunoaşterea acestor adevăruri. Gnosticul ştie adîncimea lor şi le descoperă urmele sub invelişul simbolic al cuvintelor Scripturii.Viaţa lui este o viaţă de libertate ce a trecut dincolo de treapta supunerii şi ascultării.Aşadar între gnostic şi simplul credincios nu este, după cum s-ar părea ,o deosebire de natură, ci una de grad: gnosticul cunoaşte, înţelege, ştie, aprofundează toate adevărurile de credinţă pe care le posedă şi simplul credincios, dar starea lui sufletească este superioară stării sufleteşti a simplului credincios, şi aici pe pămlnt şi dincolo, cînd legăturile cărnii vor fi dispărut.




Concluzia

Clement Alexandrinul reprezintă alături de Origen unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi timpurii ai Şcolii creştine din Alexandria. El poate fi considerat şi drept întemeietor al acestei Şcoli prin metodele sale avansate de predare şi numeroasele opere scrise. Cultivat, posedând o cunoaştere avansată atât a filosofiei, cât şi a teologiei creştine, Clement poate fi considerat un exemplu de îmbinare a celor două direcţii creatoare. Totodată, scrierile sale păstrează în multe momente un admirabil echilibru şi discernământ duhovnicesc.Viziunea sa asupra cunoaşterii lui Dumnezeu este una profund filozofică; insa nu o filozofie stearpă, nici un sofism mărunt, ci o filozofie complexă si mântuitoare, care il releva in profunzimea sa pe Însuşi izvorul inţelepciunii – Dumnezeu.

Bibliografie:


-Pr. Prof. D. Fecioru - Stromate, Clement Alexandrinul, PSB V,
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti – 1982
- Pr. Prof. D. Fecioru - Clement Alexandrinul, PSB I , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti – 1982
-Adrian Agachi - Clement Alexandrinul, propovăduitorul pedagogiei divine
- Ziarul Lumina - Patristica|Ed Nationala, Luni, 10 Mai 2010
- Lucian Grozea - Clement Alexandrinul, Gnoza si gnosticii, Editura Paideia

duminică, 1 mai 2011

Istoria Luminii Sfinte de la Ierusalim



De la începerea construirii Bisericii Învierii din Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena şi până astăzi, în fiecare an, dumnezeiasca Lumină se pogoară pentru a mărturisi adevărul Învierii Domnului şi dreapta-credinţă. Cu toate acestea, de peste 1500 de ani musulmanii şi evreii prezenţi la această minune nu vor să-L primească pe Hristos ca Dumnezeu, iar ereticii şi schismaticii nu vor să înţeleagă că numai Ortodoxia a păstrat neschimbată învăţătura lui Hristos – căci numai când ortodocşii slujesc se aprind lumânările din Sfântul Mormânt. Şi totuşi noi, cei ce ne numim ortodocşi, botezaţi fiind în numele lui Hristos, nu credem cu desăvârşire în viaţa veşnică la care ne cheamă Dumnezeu, alipindu-ne inimile de cele ale lumii acesteia. Însă Lumina continuă să se coboare, poate până când urâciunea pustiirii se va aşeza în locul cel sfânt, nu mult înaintea venirii Antihristului.


Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)


Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.



Sfântul Grigorie Luminătorul într-un mozaic din secolul al XIV-lea de la Mănăstirea Pammakaristu din Constantinopol.
Sfântul Grigorie (257-331) este considerat un sfânt naţional şi ocrotitor al Armeniei, cinstit în Biserica Ortodoxă. A fost un neobosit lucrător pentru creştinarea neamului armean. În anul 302 a fost hirotonit întâiul arhiepiscop al ţării. Datorită misiunii sale evanghelice, regatul Armeniei a fost primul stat care a primit oficial Creştinismul, în anul 301.

Nu se ştie anul exact când a avut loc evenimentul care îl leagă pe Sfântul Grigorie de minunea Sfintei Lumini. Dacă luăm însă în consideraţie faptul că reconstrucţia Bisericii Învierii a început în anul 326 şi că Sfântul a adormit în 331, este vădit că evenimentul pe care îl descrie istoricul Kirakò a avut loc în perioada 326-331, adică în perioada reconstrucţiei bisericii. Căci în 326 mama Împăratului Constantin, Sfânta Elena, la vârsta de circa 78 de ani, merge în Ierusalim şi face săpături pe o mare suprafaţă de teren şi scoate la lumină stânca Golgotei, mormântul lui Hristos şi Cinstita Cruce. Sfânta Elena, la porunca fiului ei, construieşte întâia Biserică a Învierii, care cuprinde în ea Golgota şi Sfântul Mormânt. Potrivit lui Eusebie, târnosirea bisericii s-a săvârşit la 13 septembrie 336.

„Se spune că Sfântul Grigorie a aşezat o candelă în Mormântul lui Hristos şi, prin rugăciunile sale, L-a rugat pe Dumnezeu ca la Praznicul Paştilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt care se petrece până în zilele noastre”.

Candela care a fost pusă în Mormântul lui Hristos s-a aprins în chip minunat de la o Lumină imaterială, prin rugăciunile Sfântului către Dumnezeu. Expresia „Lumină imaterială”, în esenţă, este echivalent cu Lumina necreată.

Un al doilea extras al aceleiaşi lucrări a lui Kirakò revine la acelaşi subiect şi arată că într-un anumit an a existat o neînţelegere între armeni şi georgienii ortodocşi cu privire la data exactă a sărbătoririi Paştelui. Rezolvarea neînţelegerii a venit în cele din urmă de la însăşi Sfânta Lumină, care a aprins candela neadormită la data corectă. În al doilea extras al său, Kirakò scrie:

„Iar acum, cu privire la (data prăznuirii de) Paşti, a existat o mare ceartă şi neînţelegere între armeni şi toate celelalte popoare, mai ales cu georgienii… Împăcarea a venit de la candela ce strălucea în Sfântul Mormânt al lui Hristos care, se spune, la rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul armenilor (fără nici un ajutor omenesc sau foc material) se aprinde, potrivit poruncii lui Dumnezeu, în fiecare an. Iar aceasta se petrece până astăzi”.

Aceeaşi tradiţie o păstrează şi cronograful elveţian Felix Fabri, care spune că, potrivit cu tradiţia rostită a Cetăţii Ierusalimului, Sfânta Lumină a început să se arate şi să aprindă candelele îndată ce a fost descoperit Mormântul lui Hristos.


Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.

„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”


Arabul Ibn al-Qass (940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice. Printre acestea este cuprinsă şi opera Kitab dala’il al-qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.

„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şi merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preschimbă în foc (obişnuit). Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.

Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), singurul ce deţine cheile Mormântului.

Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi ce stă de faţă, rosteşte rugăciunea de chemare rânduită pentru venirea Sfintei Lumini. Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi, deodată, o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt. Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese o dă imamului.

Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.

De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că Lumina sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor. Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc.

Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o dumnezeiască lumină albă, fără nici o legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească. نور se transformă în نار, adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.

Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde.

Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să fie observat până astăzi.

În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri, alături de mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.

Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită din referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegându-se „Cupola Stâncii”, considerată al treilea templu sfânt a lumii islamice după Mekka şi Medina.

Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim! Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumile creştine şi musulmane se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de însuşi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.

Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.
Codicele L (1101)


Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.

Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:

„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

Şi continuă:

„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.

După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.

Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.

Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.

„Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.

Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

Istoricul francez Guibert (1101)


„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.

Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)


În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.

Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.

Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.


Curtea şi intrarea Bisericii Învierii
În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.


Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.
Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”


Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.
Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.

Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului (1981-2000)


Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra cu lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean, apoi celui copt [neortodocşi, n.red.]. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.



Extrase din lucrarea lui Haralambie Skarlakidis, “SFÂNTA LUMINĂ – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”