Subscribe:

miercuri, 23 martie 2011

Spovedania - Cuvant pentru meditatie



S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.

Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.

Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

A trebuit sa las la o parte scrisoarea pentru putin timp si mi s-a întrerupt sirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.

Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.


Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.

Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.

Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.

Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.

Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire – sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

“Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”
Sfântul Teofan Zavorâtul

joi, 17 martie 2011

Sfântul Grigorie Palama - repere


Sfântul Grigorie Palama (Γρηγόριος Παλαμάς),Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol.
Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind tutorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău," de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia.


Darul deosebirii şi precizării teologice a făcut din păstorul Tesalonicului imaginea şi modelul teologului adevărat. Vederea luminii nezidite, experienţa nemijlocită a harului dumnezeiesc, intrarea în vistieria realităţilor celor mai presus de fire, unirea personală cu Dumnezeul Cel în Treime sunt fapte care grăiesc de la sine despre mărturia pe care Sfântul Grigorie Palama în special şi isihasmul în general o dau lumii. Mărturia aceasta a fost roditoare atât pentru secolul al XIV-lea, dar poate fi cu atât mai roditoare pentru fiecare perioadă în care omul, creatură asemenea Creatorului, se apropie cu dorire de cele mai presus de stricăciune. Sfântul Grigorie Palama este „chip al înfrânării“ care a glăsuit cum nu se poate mai bine cuvintele Apostolului Pavel: „Ce parte are cel necredincios cu cel credincios? Căci voi sunteţi templu al lui Dumnezeu precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei şi voi umbla şi Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu“ (II Cor. 6, 15). Unirea cu Mântuitorul în taină, prin rugăciunea minţii, îi dăruieşte sfântului atât darul de a se umple el însuşi de lumina cea dumnezeiască, dar şi posibilitatea de a-i lumina pe alţii. Trecerea, încă din această viaţă, dincolo de hotarele stricăciunii, zădărnicirea învăţăturii celei rele, înfăţişarea dogmelor celor drepte ale Ortodoxiei vor face ca întreaga Biserică să îl prăznuiască în a doua duminică a Postului Mare.


Vederea luminii nezidite şi participarea la aceasta i-au dăruit Sfântului Grigorie tot mai mult îndrăzneala de a deveni „gură a ortodocşilor şi trâmbiţă cu dumnezeiesc glas a învăţăturilor celor sfinte“. Ar fi foarte potrivit să considerăm nu doar activitatea sa omiletică, care s-a concentrat mai mult în perioada cât a fost ierarh, ci întreaga sa viaţă drept una destinată propovăduirii celei adevărate: toată viaţa sfântului a fost o predică vie, o mărturie nestinsă a experienţei, dincolo de consideraţiile pe care le-ar putea face cineva sprijinindu-se pe împărţiri arbitrare care iau în calcul metode şi artificii retorice, dincolo de modele de predică sau exegeză mai mult sau mai puţin calculate. Ce predică poate fi mai adevărată decât cea care răsună de cuvintele harului: teologhisirea că fiinţa lui Dumnezeu este de neîmpărtăşit, dar lucrarea Lui se împărtăşeşte, zugrăvirea în cuvinte a slavei şi frumuseţii şi strălucirii luminii nezidite cu care sfântul însuşi s-a hrănit, lumina Taborului, bucuria Duhului, strălucirea nematerialnică...

Prăznuirea Sfântului în a doua duminică a Postului Mare trebuie să fie mărturie a celor spuse mai sus, si-i cantam : "Pe păstorul Tesalonicului cel preavrednic şi pe luminătorul Bisericii cel prealuminat să-l lăudăm în cântări dumnezeieşti; căci s-a arătat lăcaş al luminii celei neapuse şi dăruieşte luminare şi har îmbelşugat tuturor celor ce strigă: Bucură-te, părinte Grigorie!"

miercuri, 9 martie 2011

Despre Manastirea Ciolanu si Schimonahul Grigorie



Manastirea Ciolanu

Manastirea Ciolanu este localizata la aproximativ 25 de kilometri de Monteoru, pe drumul local direct prin Vernesti, si la aproximativ 45 de kilometri daca se ocoleste pe soseaua principala prin Buzau. Ca reper pe harti se poate lua localitatea Magura, manastirea fiind plasata in imediata vecinatate (peste drum) a Taberei de Sculptura de la Magura.

Aceasta manastire este singura dintre asezarile monahale aflate in judetului Buzau atestata documentar inca din secolul al XVI-lea. Are doua biserici, situate la o distanta de 100 de metri intre ele. Aici exista si un muzeu unde pot fi admirate icoane, unele pictate de Gheorghe Tattarescu prin anul 1886, obiecte de cult si vesminte religioase.

Dupa traditie, manastirea ar fi fost ctitorita de Doamna Neaga la anul 1590, desi alte izvoare indica drept ctitori, la anul 1568, pe boierii Dumitru Ciolanu din Transilvania, Radu si Dragomir Sorescu din Vernesti.

Cladirea bisericii din vale dateaza din 1828, fiind cladita de episcopul Chesarie al Buzaului. Biserica din deal este mai veche si mult mai interesanta. Intrarea sobra, impozanta, casutele care formeaza incinta manastirii, biserica mare si cimitirul in miniatura si linistea formeaza un tot unitar.

Numele acesta de Ciolanu vine, cel mai probabil, de la oasele unor sihastri care au fost descoperite in aceasta poiana. Se pare ca aici si-au gasit refugiul cativa calugari scapati din Bizantul care fusese ocupat de turci, in secolul al XV-lea.


Unele surse o indică drept ctitor pe Doamna Neaga, soţia domnitorului Mihnea Turcitul, la 1590, pe baza unei inscripţii din 1857. Alte surse indică pe boierii Dumitru Ciolanu din Transilvania, Radu şi Dragomir Sorescu din Verneşti, la 1568, pe baza documentelor legate de biserica veche, una de dimensiuni modeste, considerată puţin probabil a fi o ctitorie domnească. Biserica din vale datează din 1828, clădită fiind de episcopul Chesarie al Buzăului. Mănăstirea a fost reconstruită în 1862 după ce, în 1855, a fost distrusă de un incendiu.
Mai sigur insa ,biserica veche, cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, a fost ridicata de Doamna Neaga, sotia lui Mihnea Turcitul, in anul 1589. Era in timpul unei invazii, si Doamna Neaga, impreuna cu cei 5 copii ai sai, s-a refugiat in vatra de sihastrie ce functiona aici.

Unul dintre copii a murit si, dupa toate probabilitatile, ale lui sunt oscioarele ce-au fost gasite, dupa multa vreme, ingropate in dreapta bisericii. Initial, biserica era fara turle si fara pronaos. Timpul s-a scurs peste rugile si truda monahilor din dealul Ciolanului.

In secolul al XVII-lea, dupa obiceiul epocii, manastirea a fost inchinata, vremelnicul beneficiar al actiunii fiind lavra Rusicon, din Grecia. Evident, pustiirea si-a facut simtita prezenta, la scurt timp dupa aceea, stiut fiind ca proasta administrare a grecilor a surpat multe dintre ctitoriile romanilor.

Culmea, un strain avea sa redea Manastirii Ciolanu stralucirea spirituala pierduta. Sfantul Vasile de la Poiana Marului, “de neam din Malo-Rusia”, a adus aici, in anul 1763, un numar de 12 monahi moldoveni si munteni. De ce tocmai 12? Pentru ca marele staret, reorganizatorul vietii calugaresti de la noi - impreuna cu Paisie de la Neamt - considera ca numarul 12 este ideal pentru a inchega o obste monahala puternica, unita.

Anul 1766 este pastrat in arhivele manastirii ca reperul cronologic ultim al Evului Mediu, atunci cand manastirea beneficiaza de un tardiv hrisov domnesc. Dupa aceasta, Ciolanu dispare aproape un secol din scriptele istoriei scrise, obstea presupunandu-se a fi risipita.

Anul 1825 este important pentru Ciolanu, caci Episcopul Chesarie al Buzaului incepe ridicarea marii biserici, cu hramul Sfintii Apostoli Petru si Pavel. De atunci, din prima jumatate a secolului al XIX-lea si pana la Decretul 200 din anul 1959, obstea de aici a numarat intre 80 si 100 de vietuitori.

Printre acestia, renumiti pentru talantii lor au fost: Varlaam Protosinghelul, marele compozitor de muzica psaltica, mort in anul 1849 si ingropat in cimitirul manastirii; Gherontie Schimonahul, mutat la Domnul in anul 1952, cel ce a cules nenumarate manuscrise cu texte patristice, a tradus texte filocalice - inaintea parintelui Staniloae - printre care “Introducerile” Sfantului Vasile de la Poiana Marului; apoi parintele Dometie Manolache, buzoian de loc, cel care prin ravna lui a reinviat Manastirea Ramet din Ardeal.

Parintele Dometie - un posibil sfant contemporan - a venit cu cateva maici de la Ramet la Manastirea Ratesti - aproape de Ciolanu - unde functiona o scoala de maici, pentru deprinderea corecta, profunda, a vietuirii monahale.

Aceasta enumerare succinta trebuie sa-l includa si pe arhim. Neofit Smarandoiu, cel care a pastorit manastirea timp de aproape 30 de ani (1967-1997) si care a construit multe corpuri de chilii, a organizat muzeul etc.


La Manastirea Ciolanu sunt adapostite si multe dintre icoanele realizate de Tattarescu, nepot al lui Nicolae Teodorescu Pitarul, cel ce a zugravit biserica mare si care a condus scoala de pictura de la Buzau, pe la jumatatea secolului XIX.

Apoi, singura icoana bizantina a manastirii, pictata la Athos, ce il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe, sau o copie - din 1925 - a icoanei Maicii Domnului cu Pruncul de la Dalhauti.

Tot aici gasim un semn de pretuire din partea Patriarhului de Constantinopole, Ioachim al IV-lea, datat in anul 1909; acest Patriarh a fost cel care, la anul 1885, a temeinicit autocefalia Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat.

Din Grecia, in jurul anului 1830, au fost aduse la Ciolanu moastele mai multor sfinti, care se afla intr-o racla, in biserica mare. Astfel, manastirea se bucura de ocrotirea Sfintilor Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit si Parascheva.
Unul din traitorii de seama ai Manastirii Ciolanu a fost Schimonahul Grigorie Bica (+1945).
Părintele Grigorie Bica a fost un călugăr adanc nevoitor din Mănăstirea Ciolanu. Era de loc din Transilvania. Deci, urmând lui Hristos, s-a făcut schimonah în Mănăstirea Ciolanu şi a avut toată viaţa două ascultări - eclesiarh la biserică şi grădinar. Şi atât a sporit în rugăciune, în post şi în smerenie, că toţi se foloseau de nevoinţa lui. La grădină avea doi ucenici pe care îi creştea în frică de Dumnezeu. Uneori le spunea:

- Fraţilor, să lucraţi la grădină cu dragoste şi fără cârtire, că din truda voastră se hrăneşte în dar atâta lume.

Vara, bătrânul zăbovea la udat grădina până târziu, iar când venea la masă, bucătarul îi spunea:
- Nu mai este mâncare, părinte Grigorie. Pentru ce întârzii şi nu vii la timp, când sună masa? Dar bătrânul nu se supăra, ci îşi cerea iertare şi se întorcea liniştit la grădină.

La biserică era nelipsit în fiecare noapte. Venea cel dintâi, se aşeza în strană şi zicea rugăciunea lui Iisus. Odată l-a întrebat un călugăr:
- Cum mai poţi veni la biserică, părinte Grigorie, că eşti obosit de la grădină? Iar bătrânul i-a răspuns:
- Biserica este o corabie ce înoată pe mare. Dacă lipsesc de la biserică, corabia merge înainte şi eu rămân departe de Hristos. De aceea vin regulat la biserică.

Altădată a spus unui ucenic:
- Toată viaţa mă lupt cu trupul - cu calul acesta nărăvaş - şi fac tot ce pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mă doboare.

Un frate i-a zis:
- Părinte Grigorie, dă-mi un cuvânt de folos. Iar bătrânul i-a răspuns:
- Dintre toate patimile, cel mai mult îl luptă pe călugăr trândăvia şi iubirea de sine, din care se nasc celelalte toate. Că îl îndeamnă vrăjmaşul să-şi cruţe trupul, să mănânce bine, să nu vină la biserică, să nu mai facă metanii şi să doarmă mult. Iar dacă biruieşte călugărul iubirea de sine, uşor biruieşte toate patimile.

Sfârşitul părintelui Grigorie a fost tot aşa de minunat, precum i-a fost şi viaţa. într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr frumos, călare pe cal, şi i-a spus:
- Pregăteşte-te, că peste trei zile vin să te iau. Voi veni când va lovi în toacă.
- Dar tu cine eşti? l-a întrebat.
- Eu sunt Mucenicul Gheorghe, patronul acestei biserici, şi am venit să-ţi spun.

Atunci părintele Grigorie şi-a cerut iertare de la toţi, s-a mărturisit, a primit Preacuratele Taine, iar a treia zi dimineaţă, pe când toca la biserică, şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Osemintele lui, galbene şi binecuvântate, se păstrează în gropniţa mănăstirii.

duminică, 6 martie 2011

Sfantul Munte Athos - scurt istoric



Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , ria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.

Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.

In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.

De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.

O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.

Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului.

Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.

După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei,� faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului. Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale,

Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: �Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.

In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.


Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.

După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.

Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.

Vântul însă fiind împotrivă, - după dnmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi.

Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.

Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; �O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput?

Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.

Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.

Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: �O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor.

După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru.

Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.

Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.

Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.


In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.

Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri.


Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.

Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.

Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe.


Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.

0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.


Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: �Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".

Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.


De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos.

Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.

In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.


In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.

De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.