Subscribe:

vineri, 9 decembrie 2011

Draga Mos Craciun


Dragi cititori, se apropie ziua aceea mirifica in care fiecare din noi intr-un fel sau altul, de Nasterea Domnului, ne aducem aminte si de "minunea" sosirii Mosului..In spiritul acestei sarbatori si cuprins de bucuria reala pe care o simteam si in copilarie inchid ochii si incerc sa revad acele clipe..Daca va intrebati cum am intrat in aceasta "transa" , o sa va raspund...Un bun prieten si coleg intru slujire a scris aceste cuvinte:
"Draga Mos Craciun,
A trecut mai bine de 30 de ani de cand ti-am scris prima mea scrisoare... Imi amintesc... parca ar fi fost ieri... Iti amintesti si tu de-acele vremuri? In Ajunul de Craciun il asteptam pe Mos Gerila care din povestile bunicilor stiam ca vine cu un sac mare, plin de cadouri, pentru toti copiii cuminti. Mos Gerila avea o sanie de aur si doi cai argintii cu care zbura printre stele si ducea daruri la copiii din toata lumea.
Pe-atunci locuiam in casa bunicilor, intr-un frumos sat cu dealuri si paduri din judetul Dîmbovita.
Inainte cu mai multe zile de Craciun, bunica facea curatenie in casa. Spala stergurile din etamina sau panza alba de in pe care erau cusute flori si motive si motive populare specifice zonei, acestea erau puse deasupra farfuriilor de lut pictate, pe pereti, si impodobeau casa.
Toate stergarele si fetele de masa, dupa ce le spala, le punea la uscat apoi le calca cu fierul de calcat in interiorul caruia punea carbuni incinsi din soba.
In camere, pe jos punea presuri tesute la razboi de ea, iar pe paturi punea cuverturi tesute din lana divers vopsita.
Agatata de-un cui, intr-o oglinda, era o lampa mare deasupra mesei. Semana cu lampa fermecata din poveste. Avea culoarea argintie, deasupra avea o cupola de protelan pictata cu flori. Lampa era sustinuta de cinci lanturi mici cu niste modele metalice aplicate pe ele, unite la mijloc cu o agatatoare. Bunica o stergea cu atentie, apoi o punea la locul ei. Cand toata casa era curata si aranjata, bunica pregatea covata(un fel de vanita din lemn cu doua manere, im ambele capete, in care se framanta aluatul pentru paine) si tot ce era necesar pentru aluatul de paine si cel de cozonaci.
Facea bunica niste cozonaci gustosi, paine alba si pufoasa, cornulete umplute cu silvoita (dulceata de prune) si o mancare buna de-ti lasa gura apa...
Inainte cu o zi de Ajunul Craciunului pregatea raciturile din carne de porc si sarmale pe care le fierbea in oala de lut in seara de Ajun. Asa era obiceiul.
Pentru mine, totul era fascinant. Aveam vreo 3-4 ani cand i-am scris prima scrisoare Mosului, niste heroglife pe care nici Mos Gerila nu le-a inteles, de-aia nu mi-a adus papusa pe care mi-am dorit-o. In acele vremuri, copiii nu stiau cum arata portocalele sau bananele, bomboanele de pom se gaseau rar, la oras, iar jucariile erau cadouri mai mult pentru copiii bogati...
Odata, in oras, am vazut un băiat care avea o maşină mare cat el. Mi-am dorit si eu de la Mos Gerila o maşină la fel, dar n-am primit-o niciodata; am primit doar masinuţe mici, poate si pentru ca si eu eram un băiat mic...
Ce frumoase erau odata iernile si Craciunul... Omatul (zapada) era mare, iar colindele atat de frumoase...
Colindatorii veneau pe prispa casei si colindau la geam. Bunicii ii primeau in casa, le umpleau traistutele cu nuci, mere, colacei si felii de cozonac,. Dupa ce se incalzeau putin, colindatorii plecau mai departe, de la o casa la alta pana in zori de zi cand, ragusiti de-atata colindat si obositi de-atata umblat, mergea fiecare pe la casele lui cu traistele pline de bunatati.
In lumina galbena a lumanarilor de ceara si flacara ce palpaia in lampa, ingerii parca se desprindeau din icoanele vechi de pe pereti, veneau la patul meu si ma leganau, iar eu adormeam cu gandul la Mos Gerila, care intotdeauna venea tarziu in noapte.
Dimineata de Craciun era plina de bucurie. De cum ma trezeam fugeam in camera alaturata, unde Mos Gerila imi adusese un bradut adevarat, impodobit cu mere si bomboane invelite in hartie alba ca zapada. Sub brad era cadoul meu. Atunci eram cel mai fericit copil din lume.
Ziua ne adunam toti copiii de pe ulita satului (la sanius) in varful dealului, de unde porneam cu saniile la vale strigand de bucurie. Parca zburam deasupra zapezii cu saniile, iar daca ar fi fost sa ne luam la intrecere cu lupii, nici aceia nu ne-ar fi ajuns.
Baietii mai mari isi cioplisera schiuri de lemn pe care ni le imprumutau si noua, dar, pentru noi, tot saniutele erau mai bune.
Intr-o zi, bunicul imi construise in zapada un castel unde ma jucam impreuna cu catelul si prietenii mei. Omatul era mai mare decat gardul, iar pe drum abia mergeau caii cu zurgalai si clopotei la gat, care trageau dupa ei saniile de lemn.
Gerul ingheta zapada ce scartaia sub picioarele copiilor. Ningea cu stelute mari, argintii. Seara, ulita devenea pustie, iar in linistea noptii se auzea suieratul vantului.
In casa era cald si bine, camara era plina cu de toate, lemnele mocneau in soba, iar mamica, bunica si bunicul ma iubeau foarte mult.
Mos Craciun, a trecut mult timp de cand n-ai mai venit la mine...
Niciodata nu ti-am vazut fata, dar eu stiu cum arati din povestile mamei si ale bunicilor care mi-au spus multe lucruri frumoase despre tine. Stiu ca esti un batran cu barba alba, care iubesti copiii cuminti si le aduci daruri pe care le lasi sub bradut in Noaptea de Ajun.
Stiu ca dorinta mea nu o poti indeplini... Daca ai fi un magician te-as ruga sa faci o magie pentru o clipa si sa ma duci in trecut in satul copilariei mele, sa caut in podul casei jucariile pe care le-am lasat in lada de zestre, sa stau in bratele bunicii la gura sobei, sa ma invete colinde, cantece si sa-mi spuna povesti pana adorm...
As vrea sa ii revad pe toti cei dragi din copilaria mea, sa le spun cat de mult au insemnat pentru mine si cat de mult ii iubesc...
Din pacate, tu nu esti magician, trecutul e prea departe, iar eu nu pot sa ma intorc inapoi...
Mos Craciun tu poti sa ma faci in fiecare an, in Ajun sa-mi amintesc de povestile frumoase din iernile copilariei mele. As vrea, cat traiesc pe acest pamant, sa ma bucur de aceasta sarbatoare si te rog ca in fiecare an sa vii la fetita mea Alexia, care crede in tine si te iubeste mult.
Draga Mos Craciun, inchei aici scrisoarea mea si iti doresc si tie "Sarbatori Fericite, Sanatate", sa poti merge la toti copiii cuminti! " ( Pr Alin Zamfirescu)

Stiu ce sentiment va incearca acum...ma incearca si pe mine...licarirea ce o avem in ochi..aceasta e bucuria si emotia adevarata..Mosule, sa nu il uiti nici pe baietelul meu Iustin si pe nici un copil...
Si daca poti Mosule,te-as ruga sa nu ma uiti nici pe mine...

Sarbatori fericite tuturor!
* Multumesc inca o data si aici parintelui Alin Zamfirescu pentru amabilitatea de a publica aceasta mica scrisorica.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Scurta prezentare video a Parohiei Matesti

video

Sa fim cu luare aminte....


Dragi cititori,am publicat in urma cu ceva timp un articol despre Cultul Maicii Domnului, asa cum noi crestinii ortodocsi il avem si la care am primit un comentariu pe care vi-l public mai jos, pentru a fi povata pentru multi care vor mai accesa paginile acestui blog, mai ales pentru cei care se numesc CRESTINI si care din pacate fie ca vad in Maica Domnului doar o simpla femeie fie nu cinstesc icoanele...(ma insel sau acestia din urma se numeau iconoclasti?! ...vezi Sinodul VII ecumenic Niceea 787)..Mai bine totusi sa citim marturia acestei doamne:
"Pentru mine, datorita educatiei sectare pe care mi-am format-o, Maica Sfanta insemna doar o fecioara curata prin care Fiul Lui Dumnezeu s-a intrupat cu muult timp in urma si a carei misiune pe pamant s-a incheiat demult.
In excursie fiind la Nicula,am intrat in Biserica.Sufletul mi-era pustiit si nu intelegeam ce este cu viata mea.Tot ce incercasem pentru apropierea de Dumnezeu esuase.Fara sa vreu am cazut in ingenunchi franta de durere. Nu indrazneam sa ma inchin inaintea icoanei binecuvantate, dar am spus:
"Maicuta Sfanta si draga,eu nu ma inchin inaintea icoanei tale de frica sa nu fac un sacrilegiu si sa-l supar pe Fiul Tau ce Sfant pe care-l iubesc mai mult decat orice pe lume,dar sotul si fiul meu sunt ortodocsi.Doamne Iisuse Hristoase, te rog, ai mila de noi pacatosii si indura-te de sufletele noastre."
Nu au trecut decat cateva luni pana ce viata mea s-a schimbat complet.
Din acel moment am intrat ,parca, intr-o alta dimensiune spirituala.Fara sa inteleg cum ! Mintea mea, priceperea mea si perceptia interioara s-a transformat in asa fel incat am 'vazut' toate problemele teologice intr-o lumina cu totul noua decat cea cu care am fost intoxicata atita ani.Mi-a fost extrem de usor sa accept,minune dupa minune, cat de neichipuit de bogata si extraordinara este ortodoxia, cat de profunda si totusi atat de simpla si apropiata sufletului.
Am gasit ceea ce am cautat si am cerut cu ardoare de la Domnul sa primesc: " locul meu in Biserica cea vie si adevarata- trupul Domnului Iisus Hristos pe pamant."

vineri, 30 septembrie 2011

Inmormantarea si pomenirea mortilor intre traditie si tipic


OBICEIURI POPULARE GRESITE LEGATE DE ACESTEA
---Exista vreo randuiala de inmormantare sau

pomeni, care se pot face de cand suntem in viata?




Cei vii pot face fapte bune, pomenile celor morti, etc. Grija cea mai mare pe

care trebuie sa o avem este sa ne gaseasca moartea cat mai pregatiti, fara

pacate, caci degeaba vom plati la o suta de biserici si manastiri si daca

moartea ne gaseste in pacate grele, pierdem mantuirea. Mantuirea nu se cumpara

cu bani.


Cate zile de la inmormantare se cara apa, de

ce, unde si cate zile se tamaiaza?







 Aceste obiceiuri crestinesti intra tot in fapta milosteniei si e bine sa se

faca pana la 6 saptamani (40 de zile); se cara apa la persoane neputincioase, la

familii cu copii multi, apa pentru consum. Tamaierea se face ca un prinos de

mila si dragoste pentru cei morti. Avand in vedere insa ca in vremurile noastre

apa este la robinet in tot mai multe case, acest obicei poate sa nu se mai tina.







---
E bine sa

participam la inmormantarea celor care si-au luat viata singuri (sinucigasi,

spanzurati, otraviti, taiati )? Dar sa primim de pomana de la ei? Ce se poate

face pentru mantuirea lor?







Exista unele traditii la poporul roman in ceea ce priveste sinucigasii. Unele

traditii zic ca e bine sa mergem la inmormantarea lor, a celor ce si-au luat viata singuri dar

nu trebuie sa luam de pomana de la cei care dau pentru ei. Alte traditii spun ca

pana la 7 ani nu se

pot trece nici in pomelnic; dupa ce au implinit 7 ani se face slujba

inmormantarii, cu toata randuiala cuvenita.








Asa s-a obisnuit în unele zone ale

tării noastre si dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari

piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece Sfintele

Canoane spun că cei care s-au sinucis se duc la cimitir fără preot; doar acolo

la cimitir vine preotul si îi cântă "Sfinte Dumnezeule" când este băgat mortul

în groapă.




Tot Sfintele Canoane spun


să nu

li se facă pomeni si nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar

dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic

si nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o sansă să mai fie

scosi din iad. Asa învată 




Sfintele Canoane si putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, si nu

în traditia poporului român.





---Dar la cei care au murit de moarte naprasnica (cutremur, inec, calcati de tren,

de masina) cum procedam, ce se face pentru mantuirea lor?
 







 La acestia se procedeaza ca la un mort obisnuit , pentru ca ei nu s-au omorat

singuri.









---Se dau 24 de metri de panza pentru a fi

platite vamile? Vamile se platesc? Cum?







Acesta este tot obicei babesc. Vamile nu se platesc in acest fel, ci se platesc

cu pocainta si cu Spovedania.





---Daca inainte de a cunoaste credinta am furat

ceva si persoana traieste sau a murit, cum procedam?







Daca pagubasul traieste sa-i dea lui sub o forma oarecare, pe masura valorii

lucrului furat, daca nu traieste sa-i dea familiei, daca nu are cui sa-l faca

milostenie.





---Daca un om moare plin de pacate, nespovedit,

nepregatit, si moare in ziua de Pasti, in Saptamana Luminata, merge in Rai? Dar

daca moare in Saptamana Patimilor, merge in iad?








Acestea sunt vorbe babesti si nu trebuie crezute. Numai Dumnezeu stie acestesa.









---ESTE CORECTA ADMINISTRAREA SFINTEI IMPARTASANII LA PERSOANELE  INCONSTIENTE ?





        

 
Primirea Sfintei Impartasanii este strans legata de Spovedanie

chiar si pe  patul mortii. Cel care e inconstient nu mai poate face

aceasta.


De asemenea este legata si de vointa persoanei




respective. Impartasania pe patul de moarte nu se refuza niciodata, cu conditia

insa ca muribundul sa o ceara. Chiar daca a cerut Impartasania inainte de a fi

inconstient, nu poate fi impartasit un muribund, deoarece devenind inconstient

nu poate marturisi pacatele. Preotul trebuie sa fie  cu luare-aminte la

impartasirea muribunzilor inconstienti, pentru a nu comite chiar un sacrilegiu.

Cel inconstient este ca si mort, iar canonul 83 al sinodului 6 Trulan spune:

"Nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, caci scris este: <Luati, mancati>

( Matei 26 ; 26 ), insa trupurile mortilor nu pot sa ia, nici sa manance". Apoi

Taina nu lucreaza de la sine si nu produce efecte fara voinata si efortul celui

care o primeste. Chiar daca muribundul a fost unul din bunii credinciosi,

dar este  inconstient, nu  se cade sa-i administram Sfanta Impartasanie,

pentru ca vointa lipseste. Poate ca de la ultima Spovedanie, respectivul crestin

a savarsit pacate pe care nici preotul, nici membrii familiei nu le stiu si nici

cel in cauza nu le poate spune. Si, chiar de le-ar sti, marturisirea pacatelor

si primirea Sfintei Euharistii nu se face prin intermediari, ci este un act de

vointa si raspundere personala.







        

Membrii  familiei  trebuie in acest caz mustrati pentru lipsa de grija

fata de cel  in cauza si pentru neglijarea celor sfinte. Impartasirea nu

trebuie lasata niciodata in ultima clipa a vietii. Ea nu trebuie sa se dea

niciodata spre moarte, ci spre viata.









---SE POATE CUNOASTE EVOLUTIA STARII MURIBUNDULUI DUPA FELUL CUM "CADE" SFANTA IMPARTASANIE ?





         





Se spune adesea ca, daca Impartasania sta

pe varful linguritei, cel in cauza nu mai are mult de trait, iar daca sta spre

coada linguritei va mai trai. Asemenea si daca Impartasania pluteste, cel in

cauza va trai, iar daca se lasa la fundul linguritei,  va muri.







         

Aceste interpretari nu au absolut nici un temei, ci sunt influente provenite din

vrajitorie. Se stie ca Impartasania pentru bolnavi se pregateste o data pe an,

in Joia Patimilor, la Sfanta Liturghie, si  apoi se sfarama si se usuca

marti  in  Saptamana  Luminata. Cand se impartasesc bolnavii, se

pun cateva faramituri intr-o lingurita, peste care se toarna vin, agheasma sau

apa curata pentru a putea fi inghitita. Daca Impartasania va fi tinuta mai

mult timp sau faramiturile vor fi mai mari, ele vor cadea  la fundul

linguritei. Daca dimpotriva vor fi mai mici sau se vor administra repede, vor

pluti. De asemenea  daca se toarna vin cu sticla in lingurita, faramiturile de

Sfanta Impartasanie vor fi impinse in functie de locul de pe lingurita in care

se tine sticla. Sau daca faramiturile sunt adaugate in lingurita dupa ce s-a

turnat vinul, atunci vor sta in locul in care au fost puse. Aceste interpretari

sunt rodul imaginatiei si sunt foarte amagitoare, Dumnezeu fiind „Stapanul

vietii si al mortii” si doar El stiind clipa si ceasul mortii. Deci nu se cuvine

sa facem ghicitorie cu Sfanta Impartasanie.









---ESTE CORECT SA NE IMPARTASIM PENTRU CEI

MORTI NEIMPARTASITI?        








         

Din punct de vedere liturgic, aceasta practica este o inovatie, caci nu este

mentionata in nici o carte de cult. Din punct de vedere dogmatic, respectam 

principiul conform caruia Sfintele Taine se administreaza doar persoanelor vii.

Simpla rostire a numelui celor decedati nu inseamna si impartasirea lor,

sufletele lor imateriale neputandu-se impartasi cu ceva material, asa cum este

Sfanta Euharistie.







        

Mai exista obiceiul ca, pe langa rostirea numelui celor morti, persoana care se

impartaseste vine cu una sau mai multe lumanari in plus la impartasire sau chiar

roaga pe preot sa rosteasca si numele celor decedati.







        

Obiceiul este neintemeiat, asa cum am amintit mai sus si din cauza lipsei

vointei persoanei, si din cauza lipsei Spovedaniei. Apoi, cei care au murit

nespovediti sunt in mare majoritate persoane care au fost certate cu Biserica. A

considera ca putem lua Impartasania pentru persoane care n-au facut pocainta si

nicicum n-o mai pot face, nu inseamna decat sa desconsideram Sfanta Taina a

Spovedaniei. Ceea ce putem face pentru cei raposati este doar rugaciunea si

milostenia, concretizate in slujbele pentru morti si "datul de pomana".









---CE  IMPORTANTA ARE ROSTIREA DE CATRE PREOT, LA POMENIREA UNUI MORT, A CUVINTELOR "NESPOVEDIT, NEIMPARTASIT SI

FARA LUMINA" ?







         

Se mai folosesc si expresii ca "nepregatit", "negrijit" sau "fara lumina".







         

In Ardeal, acest obicei nu exista decat extrem de rar. Eram in anul 1994 la

schitul Posaga din judetul Alba. Un crestin scria toate pomelnicele oamenilor.

Cand i-am dictat nume de morti la care am adaugat, nestiutor fiind pe atunci, si

aceste expresii, s-a oprit si ma privea mirat, apoi a explicat ca n-a mai auzit

asa ceva.







        

La pomenirea raposatilor insa nu conteaza aceste adaosuri, ci rugaciunea pentru

ei si milostenia. Dumnezeu ii stie ca au murit  nepregatiti  si nu

este necesar sa-L mai avertizam inca o data asupra acestui fapt.





---Cel

care moare duminica este iertat, pentru că ziua de duminică este sfântă.






Nu timpul când moare

omul contează, ci cât de pregătit este pentru întâlnirea cu Hristos,

adică, să fie spovedit şi împărtăşit. Dreptul poate muri oricând, căci va

ajunge în rai, iar cel păcătos în iad, chiar dacă moare în ziua de Paşti. 





---Trebuie

pusa lână sub cel mort ca să se încurce sufletul şi să nu se facă

strigoi. Să se pună 4 fuse în cele 4 colţuri ale coşciugului ca să nu se

facă mortul strigoi. Trebuie măsurat sau legat sub formă de cruce sicriul

sau corpul mortului cu o sfoara iar sfoara îngropata sub pragul casei.

Mortul trebuie păzit să nu treacă pisica peste el sau pe sub el, că se

face strigoi.





Am citit Sf. Scriptură

de mai multe ori şi multe alte cărţi şi nu am găsit nimic scris despre

strigoi. Sunt multe poveşti cu astfel de personaje, dar rămân poveşti şi

nu se vor adeveri niciodată, aşa cum nici zmeii sau feţii frumoşi cu stea

în frunte nu au fost văzuţi de nimeni: "Iar de basmele cele lumeşti şi

băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă" (1 Timotei 4;7).





---Să nu atingi mortul cu mâna stângă.





Dar cu mâna dreaptă

avem voie să-l atingem?





---După ce te întorci de la

înmormântare te speli pe mâini şi arunci de trei ori cu apa peste umăr, în

spate.





Este foarte bine să te

speli când vii de la orice lucrare, chiar şi de la mort, dar nu are rost

să arunci apă înapoi peste umăr, că în mod sigur mortul a fost acoperit cu

pământ şi nu vine după tine, iar dacă e să vină moartea n-o poţi alunga cu

câteva picături de apă.





---Dacă

ţii lumânarea cuiva care moare, cad păcatele lui asupra ta.





Lumânarea este semnul

jertfei. O lumânare bine lucrată nu scoate fum, nu picură ceară, ci se

transformă toată în lumină. Lumina este forma superioară de existenţă a

materiei. De aceea Dumnezeu a făcut mai întâi lumina. Ţinând lumânarea

cuiva este ca şi cum I-ai călăuzi. Aşa îl



călăuzeşti la

Sf. Botez spre viaţa în Hristos, la Cununie spre o viaţă de familie

binecuvântată de Dumnezeu şi la înmormântare spre împărăţia cerurilor. Pe

vremea Sfântul Apostol Pavel unii se botezau pentru cei morţi. Asta nu

înseamnă că le luau ei păcatele.





---Să se pună o cruce acolo unde a

murit un om în afara locuinţei (în câmp, pe marginea şoselei, pe marginea

apei).





În toate timpurile şi

în toate credinţele a existat convingerea ca este viaţă după moarte

(nemurirea sufletului). De aceea locurile unde erau depuse trupurile

moarte se marcau printr-un semn. Faraonii şi-au înălţat încă din viaţa

piramide, necreştinii puneau la căpătâi cate o piatră mai mare, iar

creştinii au pus "Semnul Fiului Omului", adică crucea. Acest semn sfânt se

pune la mormânt pentru a atrage atenţia oamenilor sa nu profaneze acel

loc, să nu împrăştie osemintele care se vor ridica din morminte la porunca

lui Dumnezeu: "Domnul însă mi-a zis: prooroceşte asupra oaselor acestora

şi le zi: oase uscate ascultaţi cuvântul Domnului! Voi pune pe voi vine şi

carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi

duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul" (Iezechel 37;4-6).






Însă crucea pusă acolo

unde a ieşit sufletul nu are nici un rost pentru ca acolo nu a rămas

nimic: trupul a fost dus la cimitir şi pus într-un mormânt, iar sufletul a

fost luat de îngeri şi dus la cer în faţa Dreptului Judecător. Crucea este

un semn creştinesc. Ea nu-l mântuieşte pe cel care o are şi nici nu-l

osândeşte pe cel ce nu o are.





---Dacă

unul dintre soţi a murit şi s-au blestemat între ei trebuie dezlegaţi prin

rugăciuni şi în acelaşi timp trebuie trecut un cal alb peste mormântul

celui decedat.





În cărţile de slujbă

(Molitfelnic şi Agheasmatar) există rugăciuni de dezlegare de blesteme,

dar ele nu sunt condiţionate de prezenţa vreunui animal.





---Dacă moare un copil, când îl scot

din casă, părinţii trebuie să tragă înapoi de sicriu şi să zică: Noi nu te

lăsăm pe tine să pleci; tu lasă-ne pe noi să nu ne iei cu tine!






Cei îndureraţi de

pierderea celor dragi, trag de coşciug nu pentru ca le este frica să nu

moară şi ei, ci din părere de rău că pierd o fiinţă mult iubită. Chiar

dacă zic ceva sau nu zic, cel mort nu poate hotărî nimic, fiindcă Stăpânul

morţii şi al vieţii este Dumnezeu.







---Dacă moare un copil până la vârsta

de 7 ani să nu-i dai lumânări sa le ducă morţilor tăi pentru că el nu ştie

cum să le dea.





În primul rând oamenii

ar trebui să ştie ca mortul nu duce lumânările noastre morţilor noştri pe

numele cărora le-am aprins, ci aceştia primesc de la Dumnezeu mângâiere.





---Dacă a murit fără lumânare să nu-i

faci pomană decât sâmbăta.





Unde scrie aşa ceva?

Acesta este tot o


"teologie băbească"


fără nici un temei în

Biblie sau în Sfânta Tradiţie. În general pomenile se fac sâmbăta pentru

că atunci Domnul Iisus Hristos a fost în mormânt cu trupul. De multe ori

auzim spunându-se despre cineva care a murit: "Maică, a murit cu lumânarea

aprinsă, a plecat cu lumina, s-a mântuit." "Dar cum a murit maică:

spovedit, împărtăşit?" ,,O, nu maică! Cât m-am rugat eu de el şi n-a vrut

în ruptul capului să se spovedească şi să se împărtăşească, ca nu-i

suferea pe popi". "Dar la Biserica a fost Duminica? N-a călcat ăsta pragul

Bisericii decât la Botez, la Cununie şi acum, la moarte pentru ultima

data". "Dar păcate a făcut în viaţă?" "Maică, şapte hotare umbla; i-au

plăcut mult beţia şi femeile". lată, oamenii trebuie să ştie că este

bineplăcut să aprindem lumânarea. Dar lumânarea este doar UN SIMBOL (al

luminii dumnezeieşti) şi O


JERTFĂ

(fiindcă dai nişte

bani pe ea).
Dacă are lumânare când moare nu neapărat se mântuieşte, iar dacă moare

fără lumânare nu neapărat se osândeşte (mai ales dacă a avut o viață

aleasă, creştinească).





---La mort să te duci neaparat cu două

lumânări, una pentru mort şi una pentru înger.





Lumânarea simbolizează

lumina adevărului şi a sfinţeniei, care este Dumnezeu, şi ne arată cum trebuie

să fie viaţa oricărui creştin. Lumânarea poate avea şi alte semnificaţii. Atunci

când se aprinde la citirea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina adevărului

care a străbătut întunericul necredinţei. La Botez se aprinde pentru luminarea

sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină, făcându-se fiu al

luminii lui Hristos. La cununie cele doua lumânări pe care le ţin naşii

simbolizează pe cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail şi Gavriil. La moarte,

lumânarea simbolizează lumina pe care dorim să o aibă pe calea veşniciei.

Mortului să-i ducem o lumânare dar îngerului nu, fiindcă el nu are nici un păcat

(dacă ar avea păcat ar fi diavol).







---Niciodată seara şi în ziua de luni

sa nu dai nimic din casă că nu mai ai spor toata săptămâna. Să nu dai bani

sau sa nu împrumuţi pe cineva cu bani în ziua de luni.





Oare, aşa să fie? Unde

scrie că nu trebuie să facem fapte bune lunea? Zgârcenia este un păcat

care îi stăpâneşte pe mulţi şi atunci au găsit diverse justificări: să nu

dai niciodată din casa seara, nici în zi de sărbătoare, nici lunea ca-ţi

merge rău toata săptămâna, nici marţea ca sunt trei ceasuri rele etc. Ori

porunca lui Dumnezeu este aceasta: "Celui ce cere de la tine, dă-i; şi de

la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta" (Matei

5;24); "împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casa ta pe cel

sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.

Daca dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta

va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei" (Isaia 58;7-10).

Să nu uităm că:
MAI MARE FERICIRE ESTE A DA DECÂT A LUA.



---De câte ori trebuie să se
tragă clopotele daca avem un mort bărbat sau daca avem mort o femeie?



Nu este scris nimic în cărţi la rânduiala slujbei Înmormântării referitor la de
cate ori să se tragă clopotul la morţi, sau să se diferenţieze bătăile
clopotului în funcţie de sexul mortului. Acestea sunt credinţe false.



---Putem face pomana de dulce in posturi sau in
zilele de post?



 



Nu, nicidecum. Asa ceva nu se mai numeste pomana, ci chiar este pacat.



 

--- Daca dam ceva de pomana, este obligatoriu sa
facem cruce peste acel lucru sau acea mancare?


 



Nu este obligatoriu sa facem cruce deoarece milostenia noastra e
primita si fara a fi insotita de anumite gesturi.



 



--- Ce este ruperea unei cununi deasupra mortului?



 




Acest ritual are drept scop ruperea cununiei dintre soţ şi soţie, pentru

ca cel rămas în viaţă să se poată căsători. Practica aceasta nu are nici

un temei religios, dovedeşte lipsa de credinţă şi afectează direct

învăţătura despre Taina Sf. Cununii.




--- DE CE EXISTĂ

TRUPURI CARE NU PUTREZESC?





Mai întâi trebuie să spunem

că, trupurile care nu putrezesc pot fi de două  feluri.





Există trupuri care nu numai

că nu putrezesc, dar devin izvorâtoare de miresme şi chiar de mir; acestea sunt

trupurile unor sfinţi care prin vieţuirea lor au fost cinstiţi de Dumnezeu.

Astfel de trupuri creştinii le numesc sfinte moaşte, şi se cinstesc după

cuviinţă.



Dar

există şi trupuri care nu putrezesc din pricina fie a unor blesteme fie a unor

păcate grele care au rămas nespovedite. Dacă se descoperă prin voie dumnezeiască

astfel de cazuri, preoţii bisericii fac slujbe de dezlegare pentru sufletul

celui răposat.





---

CE RITUALURI PĂGÂNEŞTI SE

MAI PRACTICĂ LEGAT DE SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII?





- Păzirea ca mortul să nu se

facă strigoi -- prin împungerea în inimă a unei ţepuşe şi/sau prin închiderea

pisicilor din casă pe toată perioada cât stă mortul în casă.





- Ruperea legăturilor de la

picioarele mortului -- pentru ca acesta să poată păşi pe lumea cealaltă.






- Conducerea pe ultimul drum

cu fanfară şi orchestră -- pentru a crea o atmosferă pompoasă şi fastuoasă.





- Punerea diferitelor

obiecte in buzunarul mortului (ac, aţă, bani etc) -- pentru ca să aibă pe lumea

cealaltă.





- Trecerea cocoşului şi a

găinii peste groapă -- pentru izgonirea duhurilor rele.





- Îngroparea morţilor in

cavouri -- pentru a face din locul lor de veci o adevărată capodoperă.






- Ducerea la altar a unui

cocoş alb -- ca jertfă pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi.





- Pregătirea praznicului în

zile de post cu mâncare de frupt -- zicând că mortul nu mai posteşte.






Toate aceste practici

enumerate mai sus reprezintă abateri grave de la credinţa ortodoxă şi trebuiesc

înlăturate pentru că denaturează învăţătura de credinţă a Sfintei noastre

Biserici.





--- ESTE CORECTĂ EXPRIMAREA

"A TRECUT ÎN NEFIINŢĂ"?  





Această exprimare nu este

corectă deoarece cuvântul nefiinţă este echivalent cu ideea de inexistenţă,

neant. Noi ştim că sufletul omului este nemuritor.  





--- DE CE SECTARII SPUN CA

NOI NU MAI PUTEM ŞI NU MAI SUNTEM DATORI SĂ NE RUGĂM PENTRU CEI ADORMITI? 






Într-adevăr, sectarii exclud

posibilitatea intervenţiei celor vii pentru cei morţi, spunând că Dumnezeu va

judeca pe fiecare în parte, invocând textul din 2 Corinteni 5,10: "Pentru că toţi

trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a Lui Hristos, ca să ia

 fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău." Că Dumnezeu va

răsplăti fiecăruia după faptele lui este foarte adevărat, dar că posibilitatea

de a ne ruga pentru cei morţi  este exclusă nu poate fi adevărat. Cum putem

argumenta acest lucru?





Noi vedem că în Sfânta

Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii: "Vă îndemn deci,

înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi

oamenii;"(1 Timotei 2,1) iar la Iacov 5,16 se spune: "Mărturisiţi-vă deci unuia

altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi că mult poate

rugăciunea stăruitoare a dreptului. "





Deci, dacă rugăciunile

noastre folosesc celor vii, cum dar să nu folosească şi celor morţi de vreme ce

sufletele lor trăiesc?





--- ÎN VECHIUL TESTAMENT SE

FOLOSEAU RUGĂCIUNILE DE MIJLOCIRE PENTRU CEI ADORMIŢI?



Da, şi în

Vechiul Testament avem mărturii de rugăciune pentru cei adormiţi. Astfel, la

Macabei cartea a doua "Drept aceea sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus

jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat.” (2 Macabei 12,46), iar Proorocul Baruh spune: "Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel,

auzi rugăciunea celor ce au murit."(3, 4-5).


joi, 1 septembrie 2011

MANASTIREA “BRADU” sau “ CETATEA DOAMNEI NEAGA ”







Pe valea Niscovului, o valea asa de frumoasa si binecuvantata de Dumnezeu, se afla pe malul stang al paraului Niscov, MANASTIREA “BRADU” sau “ CETATEA DOAMNEI NEAGA ” ce a fost rezidita din temelii in anul 1632 de RADU MIHALCEA VEL COMIS, boier din partile Buzaului.Se pare ca o contributie deosebita la finalizarea lacasului a avut-o si familiile boierilor Cadesti si Patarlageni in prima jumatate a secolului XVII;
Complexul este format din zidul de incinta al cetatii masiv si impunator, Casa domneasca, construita la sfarsitul secolului XVII - inceputul secolului XVIII, ruinele chiliilor si spatiilor de locuit sau de servicii, turnurile de colt si biserica "Sfantul Dumitru", construita in 1634, in care si astazi se savarsesc slujbe religioase. In chiliile acestei manastiri din anul 1872 a functionat o scoala de patru ani ce deservea intreaga populatie a comunei.Aceasta functioneaza pana in jurul anului 1905 cand, datorita cresterii efectivului de elevi, locuitorii comunei hotarasc construirea a doua sali de clasa: una in satul Tisau si una in satul Hales la intersectia drumului communal Hales-Ciolanu cu drumul Judetean.
Un alt izvor ne spune ca Manastirea cetate a fost construita (partial construita) chiar de Doamna Neaga, sotia domnitorului Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), si de aceea este cunoscuta drept "manastirea Doamnei Neaga";
A fost vizitata de domnitorul Constantin Brancoveanu, care s-a ascuns aici impreuna cu familia sa in 1703, 1708 si 1711, cand era cautat de turci; din porunca lui s-a construit Casa Domneasca, pe latura de vest a incintei fortificate;
In timpul revolutiei la 1821, a fost folosita ca refugiu de boierii din zona; atacata de eteristi, carora le-a facut fata, fara a putea fi cucerita;
Ultimele porti ale cetatii dateaza dinainte de 1821 si pastreaza in placile blindajului de metal proiectile de plumb trase de eteristi, sunt expuse la Muzeul Judetean Buzau.
Astazi "cetatea" este inclusa in patrimoniul de stat pe lista monumentelor istorice si a facut obiectul multor studii arheologice.Se cunosc si astazi urmele sapaturilor din situri. Biserica din interiorul cetatii functioneaza ca biserica parohiala, deservind credinciosii satului Hales.

duminică, 14 august 2011

Părintele Evghenie Dascaliuc de la Manastirea Ciolanu - rugator la ceruri


Părintele Evghenie Dascaliuc, duhovnicul Mănăstirii Ciolanu din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, a trecut la Domnul pe 1 august. Slujba de înmormântare a fost oficiată de IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, înconjurat de numeroşi călugări şi preoţi, fii duhovniceşti ai monahului de la Ciolanu.
"Părintele Evghenie Dascaliuc s-a născut din părinţi ortodocşi evlavioşi, pe nume Constantin şi Domnica Dascaliuc, la 16 iulie 1922, în satul Prisicăreni din Bucovina de Nord, ţinutul Strojineţ. La Botez, a primit numele de Ioan, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Ioan a urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală, apoi gimnaziul la Suceava, urmate de Liceul de Aviaţie la Turda. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat pe câmpul de luptă ca telegrafist pe un avion de bombardament. Distrugerile pe care le-a văzut atunci, precum şi pierderile de vieţi omeneşti l-au determinat să ia hotărârea de a se retrage la mănăstire, dacă Dumnezeu va rândui să se întoarcă viu de pe câmpul de luptă. După sfârşitul războiului, duhovnicul tânărului Ioan Dascaliuc l-a îndemnat spre aşezământul monahal de la Ciolanu din judeţul Buzău, unde a intrat ca frate şi a fost închinoviat la 1 iunie 1945, cu puţin timp înainte de a împlini 23 de ani.

Peste ani, aducându-şi aminte cu bucurie duhovnicească de acele momente ale începuturilor, avea să mărturisească: "Am ajuns la Ciolanu noaptea şi, intrând în mănăstire, am simţit un puternic fior duhovnicesc, în liniştea deplină a sfântului lăcaş, fior pe care nu-L pot uita nici astăzi. Părintele Teofil Mocăniţă m-a prezentat părintelui stareţ de atunci, arhimandritul Bonifatie Podoreanu. Dânsul este stareţul care m-a primit ca frate în Ciolanu. Prima ascultare pe care părintele stareţ mi-a dat-o, chiar a doua zi, a fost aceea de a stropi via de la metocul Săseni al Mănăstirii Ciolanu (astăzi, metoc al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei). Părintele stareţ Bonifatie m-a dat în grija duhovnicească a părintelui Teofil Mocăniţă, care mi-a devenit duhovnic. Părintele Teofil era foarte duhovnicesc, era un foarte bun călugăr". După doi ani de ascultare, a fost tuns în monahism, la 10 aprilie 1947, de către protosinghelul Teofil Mocăniţă, primind numele de Evghenie, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Evghenie, pomenit la 13 decembrie, dar şi în amintirea unui alt monah ciolănean, Evghenie Mocăniţa, trecut la Domnul la o vârstă tânără, pe când studia la Seminarul Teologic de la Cernica. La 15 august 1949 a fost hirotonit ierodiacon, iar peste un an, ieromonah, cu ascultarea de eclesiarh. În 1952, a primit hirotesia întru duhovnic.

A ucenicit pe lângă părintele Petroniu Tănase

Între timp, s-a înscris la Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamţ, unde l-a avut ca profesor, printre alţii, pe părintele Petroniu Tănase. Vremurile vitrege pentru monahismul românesc nu i-au îngăduit să termine cursurile acestei instituţii de învăţământ teologic, dar lipsa acestora a fost suplinită de bogata lectură patristică neîncetată, părintele Evghenie fiind un autodidact în ceea ce priveşte literatura teologică, pe care o căuta şi o citea cu nesaţ. În anii â50, împreună cu un alt mare părinte duhovnicesc al neamului românesc, arhimandritul Dometie Manolache, protosinghelul Evghenie a contribuit, ca duhovnic, la formarea spirituală a fraţilor şi surorilor de mănăstire care urmau cursurile şcolilor monahale organizate în mănăstirile Ciolanu şi Răteşti. Mai apoi, este rânduit în ascultarea de stareţ al chinoviei ciolănene, pe care o conduce, cu răbdare şi tact pastoral, în cei mai grei ani ai persecuţiei pe care comuniştii au dezlănţuit-o împotriva monahismului românesc. Asistă neputincios la alungarea fraţilor şi călugărilor tineri din mănăstire, înfăptuită în urma decretului 410/1959, şi duce mai departe cu greu, dar cu izbândă, rânduiala de slujbă şi viaţa de obşte în aşezământul de la Ciolanu, rămas singura mănăstire de călugări din Eparhia Buzăului, în pofida numărului mic de monahi. În anul 1969, se retrage din stăreţie, dar va mai avea ascultările de preşedinte al Consistoriului Monahal, membru al Consiliului duhovnicesc şi disciplinar al Mănăstirii Ciolanu şi, permanent, pe cea de eclesiarh. Din încredinţarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Epifanie, a fost şi exarh al mănăstirilor şi schiturilor din întreaga eparhie.

Nu va înceta vreo clipă să sfătuiască, spre zidire sufletească, pe toţi cei ce-şi căutau liniştea în vatra de rugăciune de la Ciolanu, chiar şi atunci când ostenelile bătrâneţilor au început să-şi spună cuvântul. A fost nelipsit de la sfintele slujbe şi şi-a îndeplinit cu râvnă pravila rugăciunii de chilie, iubind însă, în mod deosebit, Rugăciunea lui Iisus, despre care spunea că "este obligatorie pentru monahi, fiindcă Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă şi pentru mireni rugăciunea minţii, dar în special pentru călugări, care au făgăduit. Pentru ce ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu, răspunzi înaintea lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ai făgăduit să faci o cruce la răspântia drumurilor sau la o fântână şi n-ai făcut-o, eşti răspunzător faţă de Dumnezeu, pentru că ai făgăduit. Mai bine nu făgăduieşti, decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti". A dat prioritate votului ascultării pe care călugărul şi-l asumă la intrarea în cinul monahal, a fost un bun cunoscător al rânduielilor tipiconale şi al tradiţiilor Mănăstirii Ciolanu, tradiţii care vin, peste veacuri, chiar de la Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, al doilea ctitor şi ocrotitor al chinoviei. A crescut mulţi fii duhovniceşti pe care îi pomenea neîncetat, citind pomelnicele mănăstirii şi ale cunoscuţilor, chiar şi pe patul de suferinţă. A plecat la cer să-şi continue rugăciunea neîncetată pentru întreaga lume, pentru obştea mănăstirii în care a fost statornic vreme de 66 de ani, trecând la cele veşnice, spovedit şi împărtăşit, în dimineaţa zilei de 1 august 2011, la prăznuirea Cinstitei Cruci, cruce binecuvântată pe care a purtat-o, cu vrednicie, în cei aproape 90 de ani de viaţă.

Ierarhul Dunării de Jos l-a însoţit pe ultimul drum pe bătrânul monah

Slujba de prohodire a fost oficiată în biserica mare a Mănăstirii Ciolanu, închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de către un numeros sobor de ieromonahi, consilieri eparhiali, protoierei şi preoţi de parohie. În fruntea soborului s-a aflat, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos. Ierarhul gălăţean, fiu duhovnicesc al Buzăului cu metania la Mănăstirea Ciolanu, a vorbit cu emoţie despre blândul şi duhovnicescul Evghenie, arătând, printre altele, că a fost şi rămâne pentru toţi cei care l-au cunoscut "un dascăl al dreptei credinţe, al evlaviei şi rânduielilor monahale, precum şi al statorniciei, de care el însuşi a dat dovadă prin vieţuirea doar într-o singură mănăstire. Dascăl al liniştii isihaste şi al teologiei Sfinţilor Părinţi filocalici, între care se numără şi Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, de la care a deprins Rugăciunea inimii şi blândeţea. Dascăl al smereniei, întru necontenită rugăciune; chiar dacă suferinţa l-a ţintuit la pat, părintele Evghenie Dascaliuc nu a încetat să nădăjduiască întru Domnul şi s-a mutat dincolo într-o continuă rugăciune".

După terminarea slujbei de prohodire şi înconjurarea bisericii, trupul protosinghelului Evghenie a fost purtat la locul de odihnă din cimitirul aflat în jurul bisericii mici a Mănăstirii Ciolanu, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unde a fost aşezat în locul de care părintele se îngrijise din timp. Peste ani, acesta va vorbi despre smerenia protosinghelului Evghenie, dar şi despre bucuria lui întru rugăciune, întrucât locul pe care şi l-a ales întru aşteptarea Învierii celei de obşte se află la marginea cimitirului, dar într-o linie dreaptă ce uneşte altarele celor două biserici din Ciolanu. Părintele Evghenie Dascaliuc se roagă în continuare pentru lume, pentru obştea în care a vieţuit şi pentru sine, dar în Ceruri. Veşnică să-i fie pomenirea!" (Articol din ZIarul Lumina - Pr Adrian Ionescu)
Sa cunoasteti mai bine ce fel de om a fost parintele voi posta in continuare si un interviu cu dansul, acordat celor de la revista Lumea Credintei:
"Episcopia Buzăului ne-a scris o scrisoare în care ne invita să-l cunoaştem pe părintele Evghenie Dascaliuc de la mănăstirea Ciolanu. Mi-a venit în minte cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, care întrebat de ce vorbeşte tuturor despre Dumnezeu, a răspuns că nu din mândrie face acesta ci pentru ca şi alţii să se bucure de darurile lui Dumnezeu. Aşa am ajuns să-l cunosc pe părintele Evghenie, din dorinţa altora de a nu ţine darul lui Dumnezeu doar pentru ei. Mă aştepta, nu că ardea de nerăbdare să-mi vorbească ci mai mult din ascultare de stareţul Ioanichie de la Ciolanu. Părintele stareţ mi la recomandat drept un om modest şi foarte retras. Când am intrat în chilie părintele Evghenie se ruga. M-a ţintit cu ochii albaştri, profunzi. Obişnuit, ca de obicei, să interoghez, m-am repezit întrebându-l cum să-l prezint în revistă. Aproape răstit s-a recomandat: Eu sunt părintele zero! Aşa să mă recomanzi. După aproape zece minute de tăcere, stânjenitoare pentru mine, a început să-mi vorbească, brusc, abia am avut timp să pornesc reportofonul:

Sfântul Ioan Botezătorul este modelul monahilor

Toată viaţa mea m-am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul. Am venit la mănăstire de tânăr, la vârsta de 23 de ani. Am venit la mănăstire după ce am terminat armata, imediat. Nici nu m-am dus acasă. La mănăstire, direct. Şi mama, când m-a botezat, a zis: „Te-am dat în seama Sfântului Ioan Botezătorul“. Şi m-am gândit foarte mult la Sfântul Ioan Botezătorul că a fost călugăr. A trăit în pustie. Ca un călugăr. Prooroc, bineînţeles, dar a trăit ca un călugăr, în pustie. Modest, smerit. Avea rugăciunea. Mânca numai lăcuste din pustie. Am fost la Ierusalim, am trecut prin pustia unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul. I-a fost greu. El a fost cel mai mare sfânt. Cel mai mare sfânt, cum spune Sfânta Evanghelie: cel născut din femeie şi cel mai mare sfânt.

Părinte, dar cum aţi ajuns în mănăstire?

La vârsta de 12 ani am citit Noul Testament şi în mintea mea s-a întipărit veşnicia. Am zis lumea aceasta este trecătoare, nu-i ceva veşnic. Deci, eu vreau să urmez ceva veşnic. Şi atunci m-am gândit la mănăstiri. La mănăstiri este veşnicia, adică te pregăteşti pentru veşnicie. Cum spune un poet, Vlahuţă: nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicie.

Părinte, nu s-au supărat mama, tata că aţi plecat?

Nu s-au supărat deloc. Din contră, erau bucuroşi că m-am dus la mănăstire. Sunt de 65 de ani în mănăstire. Am stat aici şi-n timpul comuniştilor. Nu mi-au făcut nici un rău, dar eram urmărit. M-au lăsat în pace. Nu m-au dat afară, odată cu decretul, din mănăstire pentru că eram stareţ. 12 ani am fost stareţ aici în mănăstirea Ciolanu. Nu m-au prigonit, decât, bineînţeles, veneau mereu în mănăstire să vadă ce fac. Acesta era serviciul lor…

Aţi mâncat carne, părinte, vreodată?
Nu. N-am mâncat decât acuma când am fost la spital, bolnav, am mâncat că mi-a dat la spital carne. M-au rugat să mănânc şi i-am ascultat. Dar în viaţa mea n-am mâncat carne, n-am băut vin, decât numai la Sfânta Împărtăşire, atât. Aşa am vrut eu, am făcut legământ înaintea lui Dumnezeu. Am avut eu voinţa asta. Nu mănânc carne şi nu beau vin, nici o băutură cu alcool, absolut, nici ţuică, nimic, nimic. Decât cînd mă împărtăşeam, beam atât, câteva picături de vin. Monahul nu trebuie să mănânce carne s-au să bea băutură ameţitoare pentru că altfel va avea mari ispite trupeşti. Monahul să se roage şi să muncească. Munca poate fi de două tipuri. Muncă fizică, cu braţele şi muncă sensibilă. Munca sensibilă se referă la acest fapt că, de exemplu, ai luat o carte. Nu numai cartea de rugăciunea pe care o citeşti în chilie, ci sunt şi cărţile pe care le citeşti să înveţi. Tot muncă folositoare. Pentru că Sfinţii Părinţi au alcătuit cu multă osteneală cărţile pe care le-au lăsat urmaşilor. Adică noi suntem urmaşii, deci, cărţile ni le-au lăsat nouă. Noi trebuie întotdeauna să-i imităm pe Sfinţii Părinţi. Ei ce-au făcut în viaţa lor? S-au străduit cu stăruinţă foarte puternică să-l caute pe Dumnezeu. Şi în scris şi în rugăciune. Iar la noi stăruinţa aceasta e foarte slăbită. Mai ales că în interiorul nostru, în general, este nepăsarea faţă de Dumnezeu. Trei lucruri sunt constatate în lumea aceasta faţă de Dumnezeu: necunoştinţa de Dumnezeu, nepăsarea de Dumnezeu şi uitarea de Dumnezeu.

Munca fără rugăciune duce la uitarea de Dumnezeu

Şi cum să înţeleagă un monah cuvântul acesta, părinte Evghenie?

E valabil şi pentru monahi, că monahii se iau cu munca şi uită de Dumnezeu. Trebuie să precizez că ascultarea este dumnezeiască, că tăierea voii la călugări este ceva dumnezeiesc. Nu munca e motivul uitării de Dumnezeu! Dar la munca pe care o faci trebuie să ai practica rugăciunii minţii. Dacă munceşti şi nu te rogi, uiţi de Dumnezeu. Adică să nu slăbească niciodată această rugăciune. Pentru că rugăciunea minţii, când am fost călugăriţi, am făgăduit în faţa Sfântului Altar că o vom face necontenit. Şi noi să ne punem întrebarea tot timpul: o facem sau nu? Majoritatea n-o fac, poartă degeaba mătăniile, dar unii o fac. Cât pot.

E obligatorie rugăciunea minţii pentru monah?

Este obligatorie pentru monahi rugăciunea minţii. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă şi pentru mireni rugăciunea minţii, dar în special pentru călugări, care au făgăduit. Pentru ce ai făgăduit înaintea lui Dumnezeu, răspunzi înaintea lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ai făgăduit să faci o cruce la răspântia drumurilor sau la o fântână şi n-ai făcut-o, eşti răspunzător faţă de Dumnezeu, pentru că ai făgăduit. Mai bine nu făgăduieşti decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti.

De ce nu se mai roagă monahii, părinte? De ce credeţi că nu mai pot să se roage?

Un singur lucru îi împiedică: îi stăpâneşte trândăvia sufletească. În general, pe toţi monahii, îi stăpâneşte această trândăvie sufletească. Trebuie un efort din partea fiecărei persoane. Acest efort cere multă stăruinţă, osteneală. Pentru că dacă nu ai stăruinţă nu câştigi pe Dumnezeu. Pe lângă stăruinţă trebuie să ai evlavie, pentru că omul care nu are evlavie, la el dragostea de Dumnezeu este puţină. Iar omul care are evlavie şi e pătruns de această evlavie, sau de această pietate, adorare faţă de Dumnezeu, acel om se sârguieşte cât poate. Pentru că la noi, călugării, gradele ar trebui să se dea pe osteneală duhovnicească, pentru că şi înaintaşii noştri, Sfinţii Părinţi s-au ostenit în viaţa lor şi le-a dat grade însuşi Dumnezeu. Şi pe această osteneală se pune şi la noi gradul. Ai transpirat când ai spus rugăciunea minţii? N-ai transpirat. Înseamnă că nu ai voinţă. Trebuie în primul rând călugărul să-şi educe voinţa. Această educaţie a voinţei este în legătură cu Harul divin. Harul divin ne ajută pentru mântuirea noastră, dar şi voinţa noastră trebuie să fie aplecată spre acest lucru. Dacă nu este aplecată înseamnă că este uitare de Dumnezeu şi Harul Lui nu se mai apropie de noi. Este un cuvânt, cuvântul acesta se numeşte „lasa-mă în pace acum, voi face poate maine, poate pomâine, voi face cât voi putea“. Şi nu face, făgăduieşte şi nu face. La începutul călugăriei ai făcut, dar la sfârşitul călugăriei de ce nu mai faci? Te-ai trândăvit? Sau, poate nu-ţi mai place. Poţi să pierzi toate la sfârşit. Mai bine să începi mai uşurel şi să poţi păstra sârguinţa toată viaţa.

Părinte, ce îl învaţă pe monah rugăciunea?

Rugăciunea, pe monah, îl învaţă ce-a făgăduit, ascultarea de Dumnezeu. Potrivit înţelepciunii pe care o are în minte. Pentru că omul care nu are înţelepciune, să-i zicem aşa, mediocru, acelui om nu poţi să-i ceri prea multe. Pentru că el este foarte mic la minte, de aceea se numeşte mediocru. Şi în felul ăsta sunt mulţi mediocrii. Un om inteligent dacă ştie că nu are râvnă, nu acceptă să fie monah. El mai mult se împlineşte pe partea laică decât să fie monah. Un om inteligent, sclipitor de inteligent, acel om este şi plin de evlavie. Pentru că să ştiţi, această evlavie trebuie să pornească din adâncul inimii. Şi ca să pornească din adâncul inimii trebuie să fii curat şi bine intenţionat. Sfântul Grigorie de Nazianz spune aşa: vorbeşti despre Dumnezeu, Dumnezeu este curat, dar tu ţi-ai pus întrebarea: eşti curat cu inima, când vorbeşti despre Dumnezeu?

Monahul preot, model de vieţuire cu atenţie

Părinte Evghenie, unii monahii sunt şi preoţi. Care este principala lor responsabilitate?

Unii monahii sunt şi preoţi. Acei monahi care sunt preoţi trebuie să aibă deosebire mare faţă de ceilalţi monahi, pentru că sunt preoti, slujesc lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: curăţenie desăvârşită pentru preot. Pentru preot cel mai intens şi uşor de făcut este păcatul cu ochii. Sfântul Spiridon avea un diacon cu care slujea Sfânta liturghie. Odată diaconul s-a uitat puţin în spate să vadă câtă lume este adunată în biserică, la slujbă. Nu a mai venit Duhul Sfânt peste Sfintele Daruri! Şi atunci preotul care nu este curat cu ochii şi slujeşte Sfânta Liturghie cu mintea răspândită, are păcat foarte mare. Poate pierde Harul. A sluji cu mintea răspândită este un păcat colosal înaintea lui Dumnezeu.


Părinte, dacă un monah cade, păcătuieşte grav, se poate întoarce?

Se poate întoarce.

Şi are mântuire?

Prin lacrimi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aşa: omul care plânge pentru păcatul pe care l-a făcut şi recunoaşte că a păcătuit, şi plânge cum a plâns Proorocul David, şi cum au plâns toţi sfinţii, este iertat. Păcatul urmat de plângere se curăţeşte. Curăţirea se socoteşte al doilea sfânt botez. Lacrimile sunt al doilea botez.

Poate să fie orice păcat săvâşit? În special păcatele trupeşti.

Dacă ai făcut păcate trupeşti, cele mai mari păcate, apoi ai plâns şi plângi în continuare, Dumnezeu se uită la lacrimile tale. David care a păcătuit, a făcut omor, preacurvie, păcate mari, a fost iertat de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spune că păcatele mari sunt de trei feluri: uciderea, după ucidere vine curvia şi la preot, răspândirea minţii când slujeşte. Ce sunt îngerii? Minte. Dumnezeu i-a dat minte omului şi această minte să o întrebuinţeze tot timpul să se sfinţească. Mai ales preotul!

Să n-o risipească!

Să n-o risipească, să nu se răspândească. Pentru că s-a răspândit cu mintea pe plaiurile acestei lumi, sau cu ochii a păcătuit. Ţii minte diferite figuri feminine, bărbăteşti sau copii, sau, mă rog, clădiri, instalaţii, maşini. Aceşti ochii sunt fereastra sufletului şi prin această fereastră a intrat păcatul în imaginaţie şi atunci mintea ta este plină de aceste închipuiri numite făptaşe care nu se cuvin unui creştin, nicidecum unui monah, mai ales preot. Când intrii în biserică trebuie să fii cu mintea curată.

Spune Avva Visarion că monahul trebuie să fie numai ochii. Ce credeţi că vrea să spună?

Că Heruvimii sunt numai ochi. Şi Dumnezeu a făcut aceşti ochi pe Heruvimi ca să fie mai atenţi. Ochii sunt atenţia. Sfântul Vasile cel Mare spune aşa: fii atent la tine însuţi! Fii atent la mintea ta, controlează-te! De exemplu, când ai o afacere, eşti controlat şi de alţii dar şi tu însuţi te controlezi în această afacere. Însă noi nu ne controlăm! Suntem atenţi când ne rugăm? Să vedem dacă mintea este curată sau necurată. Rugăciunea este de două feluri, Sfântul Vasile cel Mare spune, curată şi necurată. Curată este când imaginaţia este curată, iar necurată când este plină de tot felul de imagini.

Cât durează părinte să dobândeşti rugăciunea curată?

Rugăciunea curată ... mai întâi nu începi rugăciunea ... eşti într-o sfântă tăcere. Mult timp! Şi în această sfântă tăcere trăieşti cu atenţie, şi gândeşti numai la cele dumnezeieşti: Doamne, să mă urc cu mintea în Cer, să o ţin lipită de Cer. Sfântul Antonie se urca cu mintea în Cer. Când venea cineva la el dintre fraţi făcea cu mâna semn: nu vorbesc acuma, sunt cu mintea în Cer, când voi coborî pe pământ cu mintea, atunci voi vorbi cu voi. Deci să fim cu mintea în Cer împreună cu îngerii. Ca să dobândeşti rugăciunea curată durează mai mulţi ani. Să zic, cinci, şapte, zece. Depinde de evlavie. Depinde de frica de Dumnezeu. Căci, să ştiţi, virtutea numită frică de Dumnezeu este la monahi puţin slăbită.

Nu mai au frică de Dumnezeu?

Nu mai e frică de Dumnezeu în mănăstiri. Gândeşte-te că Judecata universală te aşteaptă şi deja, când mori, Judecata particulară. Sunt două judecăţi: particulară şi obştească. La amândouă vine Hristos şi stai înaintea Lui.

Spovedania zilnică îl ajută pe monah să fie treaz

Părinte Evghenie, la cât timp trebuie să se spovedească un monah?

În fiecare zi dacă poate să spovedească gândurile.

În faţa duhovnicului?

În faţa duhovnicului! În fiecare zi! Avem exemplu, un monah din muntele Sinai. Când făcea rugăciunea minţii punea un bob deosebit. Când vedea că a apărut ceva în minte, la rugăciune, nu mai punea bobul. Şi seara făcea un examen, numit al conştiinţei. Examenul de conştiinţă că eşti călugăr. Şi zicea: am păcătuit de patru ori, iar de zece ori am făcut bine. Dădea examen în fiecare seară, cu boabe de fasole. Asta făcea un monah din muntele Sinai. Să se spovedească, deci, cât mai des, mai ales de gânduri. Ce ai gândit tu astăzi? El trebuie să spună: am gândit cutare, trebuie să spună tot. Să nu zică: n-am gândit nimic! Nu poate să zică aşa ceva. N-am gândit nimic! Mintea este în mişcare permanentă. Ea se mişcă tot timpul. Mintea este în mişcare. Şi trebuie atenţie. Sfântul Vasile cel Mare spune: când te rogi să fii atent! Când stai să fii atent, controlul minţii. Când te odihneşti, până adormi să fii atent la minte. Pentru că dacă vezi gândurile necurate care vin că se strecoară în suflet, sau că diavolul s-a apropiat şi te amăgeşte cu cuvinte sau cu lucruri din natură atunci trebuie să forţezi, să spui Doamne Iisuse ca să dispară.

Părinte, ce e mai de folos, cititul sau rugăciunea?

Şi rugăciunea şi cititul în comparaţie egală. Dacă faci rugăciune, numai rugăciune permanent, e bună şi rugăciunea, dar trebuie şi cunoştinţă de Dumnezeu prin citit. Rugăciunea este mai mult pentru pocăinţă. Că sunt nevrednic, sunt păcătos, să te smereşti tot timpul, să ai smerenie să nu fii mândru. Mândria te strică complet. Sfânta smerenie, sfânta tăcere se împotriveşte mândriei. Un om care tace, gândeşte. Omul care vorbeste, este greu la mântuire că vorbeşte multe. Dacă ar vorbi ceva de folos, ar fi bine, dar nu vorbeşte de folos. Vorbeşte în legătură cu întâmplările din această viaţă, uneori nefolositoare doar ca să întreţină.




Liturghia în viaţa unui monah

Părinte Evghenie, poţi să te rogi la Liturghie cu rugăciunea minţii?

Încă ceva: când ai intrat în biserică pentru a face Sfânta Liturghie, ca preot, n-ai voie să vorbeşti cu niciunul: nici cu călugăr, nici cu mirean, n-ai voie. Te-ai închinat pe la icoane, ai intrat în altar, faci Proscomidia, nu vorbeşti cu nimeni. Absolut sfânta tăcere...cu nimeni nu vorbeşti... Eşti cu mintea în Cer. Eşti cu mintea numai în Cer; şi la Proscomidie şi când faci Sf. Liturghie eşti cu mintea în Cer. Nu vorbeşti cu oamenii. Absolut cu nimeni nu vorbeşti. Că dacă ai vorbit, gata, nu mai eşti cu mintea în Cer. Pierzi Harul, pierzi puterea rugăciunii şi Liturghia este slăbită. Nu poţi să faci, ca preot, rugăciunea minţii la Liturghie. Trebuie să te gândeşti la rugăciunile pe care le citeşti. Acolo, deci, nu merge şi rugăciunea minţii.

Dar dacă eşti monah şi stai în biserică, la Liturghie?

Dacă eşti monah şi stai în biserică, trebuie să faci rugăciunea minţii. Rugăciunea în minte nu se face cu buzele, cu „Doamne Iisuse...”. Se face numai cu mintea, fără rostirea cuvintelor. Cu mintea...De exemplu, mă gândesc acuma cu mintea la „Doamne Iisuse...” fără să rostesc cuvinte din gură. Mintea rosteşte. De aceea se numeşte rugăciunea minţii. Îi mai zice şi rugăciunea inimii pentru că Sfinţii Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Vasile spun „s-a găsit în Biblie, expresia în adâncul inimii...”. M-am gândit „în profunzime” acuma se zice, dar în vechime se zicea „în adâncul inimii” am avut gânduri.

Şi ce e „adâncul inimii”?

„Adâncul inimii”: cele mai adânci stări, să zicem, exprimate prin dulci cuvinte faţă de Dumnezeu. Că este adâncul inimii „dulceaţa cea neîntrecută”. Cam atât! Prea multă vorbă...

Părinte, eu v-aş mai întreba. Pentru că sunt monahi care îşi doresc pustnicia. E folositoare pustnicia?

Pustnicia este folositoare mai ales pentru un monah care are experienţa în mânăstire mai mult timp. Adică, cunoaşte pravila şi particulară, şi pravila şi de biserică. Este folositoare. Pentru că ochiul omenesc vede multe şi uneori vrea să vadă şi lucruri nefolositoare. În pustnicie nu vezi cu ochii, pentru că nu ai ce vedea. Deci eşti “curat cu sufletul”. Să ştiţi, ochii sunt păcatele oamenilor de astăzi. Şi urechile, şi gura. Asta urechile şi gura, mai puţin. Dar ochii sunt cele mai mari păcate de astăzi în lume. De exemplu, ai văzut cu ochii diferite figuri, imposibil să nu intre în minte.

Şi cu ce alungi chipurile acestea din minte?

Cu rugăciunea minţii le alungi. Imediat! Nu stai deloc. Nici un minut. Pentru că ele năvălesc, năvălesc mereu şi nu se opresc. Se spune că diavolul este ca “roiul de albine”. Albinele năvălesc asupra ta, năvălesc, năvălesc. Cine face rugăciunea minţii simte ca un “foc” în gura cânde se roagă cu dăruire. Este “un foc” în gură şi acest foc loveşte în diavol. Şi diavolii fug. Spun Sfinţii Părinţi: “acest foc cade din gură şi topeşte pe demon ca ceara de la faţa focului”. Când spui rugăciunea minţii se face ca un “foc”, ca o limbă de foc, ca la Rusalii. Această limbă de foc loveşte în ei şi fug. Demonii sunt răspândiţi în toată natura. Unde nu sunt demoni?! În văzduh, în apă, sub pământ. Lucifer stă în iad şi dictează de acolo, de la întuneric. Nu au putere pentru că atunci când S-a răstignit Mântuitorul pe Cruce le-a căzut puterea. Ei numai te amăgesc. Dacă pot…Ei au această experienţă numită “a răului”. De la distanţă ei imediat îşi fac părerea despre tine. Te văd cum te comporţi, ce simţi, cum trăieşti. Şi această părere a lor, numită aparentă, pentru ei e aparentă, o înmulţesc pentru că au o experienţă de mii de ani.

Economia monastică

Părinte, monahului îi trebuie lux?

Deloc. Luxul nu trebuie să fie la monah.

Trebuie să aibă apă curentă în casă? Toaletă, WC, maşină de spălat,?

Păi acuma asta este modern, potrivit modernismului. Toate înlesnirile pe care le are monahul ar trebui să-i uşureze viaţa, astfel ar trebui rugăciunea minţii să fie mai uşor de spus. Pentru că nu mai speli cu mâinile, nu mai umbli după apă sau dârdâi undeva departe. Ci ai în casă toate înlesnirile. Păi le ai pe toate şi în această lipsă de griji, mişcare rugăciunii minţii să meargă neîncetat. Bineînţeles, dacă ai această putere. Şi Dumnezeu îţi dă putere, Harul divin. Energie necreată – Harul Divin. Aţi văzut numai la doi sfinţi a apărut Lumina necreată: Sf. Grigorie Palama şi Sf. Simeon Noul Teolog, atât. Şi ei n- au avut lux, dar au reuşit.

Părinte Evghenie, un monah poate să se roage cu un om de altă religie sau de altă confesiune?

Nu are voie. El se roagă numai cu cei ortodocşi. Dar se poate ruga pentru toată lumea. El e ortodox, iar celălat e deosebit. Celălat are erezie, nu crede drept, se roagă şi el cum ştie. Dar trebuie să-l respecţi ca pe un om. Fiecare om de altă religie, sau confesiune, nu trebuie urât, trebuie respectat, trebuie iubit că Dumnezeu iubeşte şi pe eretici. Dumnezeu ne cheamă la Adevăr pe toţi. Dacă ei nu vin, ei sunt “adormiţi”. Aşa pot fi numiţi: “au adormit” în rătăcirea lor. Sau s-a obişnuit, “habitudine”, s-a obişnuit în rătăcirea lor. Şi le vine greu să iasă din ea. Nici nu pot să iasă. Pentru că obişnuinţa e a doua natură.

Poate să viziteze alte locuri, alte biserici, de altă confesiune?

Poate să viziteze şi să-şi dea seama, ce bogată este Ortodoxia. De exemplu, dacă vizitează pe baptişti, ce să vezi la baptişti? O clădire. Icoane n-au, nimic, pentru că ei nu cred. Cruce, la fel. Dacă vrei să vezi, caută în Ortodoxie. Ai tot ce-ţi trebuie! Am vizitat şi eu câteva mânăstiri când eram tânăr. Am vizitat câteva mânăstiri din Oltenia: mânăstirea Cozia, Frăsinei mi-a fost îndeajuns.


Aţi cunoscut vreun părinte aşa mai deosebit? Care v-a rămas la inimă ca model?

La Frăsinei am cunoscut pe părintele care a murit, am uitat cum îl cheamă. Era el din Maramureş. El era un duhovnic foarte bun. Şi la călugări e nevoie de duhovnici. Nu mai avem duhovnici care să se ocupe numai de monahi. Grijile de multe, munca multă, fără rugăciune dăunează şi duhovnicilor. Călugării au început să se mărtuisească rar, ca mirenii. Monahii nu sunt curaţi cum trebuie pentru că nu are cine să-i lămurescă. Şi nici nu citesc din Sfinţii Părinţi de unde ar mai putea să primească ceva. Duhovnicul trebuie să lamurească neîncetat în orice păcat ar fi călugărul: neatenţia, răspândirea minţii, păcate cu ochii, cu gura, să-l întrebe duhovnicul de toate. Nu trebuie să stai la deşertăciuni la spovedanie, vorbeşti numai despre tine şi Dumnezeu. Să nu vorbeşti diferite deşertăciuni din lumea aceasta, întâmplări. Astea sunt lumeşti, nu trebuie noi să ne hazardăm în aceste gândiri, mai ales la spovedanie. Şi nu numai la spovedanie ci în tot timpul n-ar trebui să să vorbescă deşertăciuni.

Şi cum ar trebui să petreacă un monah?

În rugăciune. Dacă nu faci rugăciunea, citeşti. A citi o carte, nu aşa, de mântuială, încet, ca să cuprinzi ceva din ea. Citeşti ceva folositor şi mai cu seamă să citeşti din Sfinţii Părinţi. Fără învăţătura lor nu poţi să educi pe nimeni.

Mirenii şi mănăstirea

E bine să vină mireni în mânăstire?

Da e bine, pentru educaţie creştină e bine. Mireni nu prea au de unde să înveţe. Sunt mulţi la parohie şi părintele nu poate sta cu fiecare în parte să le explice învăţătura Bisericii. La mănăstire se poate. Stai câteva zile, stai la slujbă, stai de vorbă cu monahii, mai înveţi ceva. Pleci acasă şi mai puternic sufleteşte dar şi mai învăţat.

Şi să stea monahul de vorbă cu ei?

Să le facă educaţie pentru ei. Să-i îndrepte dacă sunt pe calea cea rătăcită. Şi să le arate păcate, să le spună aşa în faţă, chiar dacă creştinul nu se se mărturiseşte la el, ci doar îi pune o întrebare oarecare. Călugărul să-i spună: ia uite, cutare e păcat, să nu-l faceţi, să vă feriţi de el. Că păcatul atrage mânia lui Dumnezeu şi vine peste voi mânia lui Dumnezeu. De ce din poporul lui Israel, când a ieşit din Egipt, nu era nimeni bolnav? Pentru că se închinau lui Dumnezeu. Ceilalţi se închinau la idoli. Păcatele sunt ca idolii, mulţi se închină la ele şi îşi leagă viaţa toată de ele. Apoi vine boala şi omul se sperie şi se pocăieşte dacă este înţelept.

Părinte Evghenie, să lase monahul „ascultarea” şi să meargă la Liturghie?

Dacă este trimis la „ascultare” de părintele-stareţ, se numeşte tăierea voii la monah. E tăierea voii. Este o virtute şi mai mult decât o virtute este legământ de călugărie. Chiar dacă lipseşte de la biserică, dacă spune rugăciunea şi este la „ascultarea” la care l-a trimis stareţul, înaintea lui Dumnezeu este socotit ca un mucenic.

Şi dacă asta se întâmplă de foarte multe ori şi nu ajunge niciodată la Liturghie ?

Trebuie să ajungă şi la Liturghie. Să nu ajungă la Liturghie niciodată, nu se poate. Liturghia este viaţa Mântuitorului, de la naştere până la moarte, până la Răstignire, până la Înălţare. Şi stareţul trebuie să ştie asta. Să nu-i lipsească pe călugări de Liturghie pentru că altfel îi îndepărtează de Hristos şi-i face străini de viaţa lui Hristos. Călugărul care nu se asemănă cu Hristos, nu trăieşte Liturghia, degeaba a venit la mănăstire. Putea să muncească şi în lume. Stareţul să împartă ascultări cu dragoste şi cu măsură să nu-l îndepărteze pe călugăr mult timp de la Liturghie. Să ştie care dintre ei n-a mai ajuns la Liturghie, de cât timp şi să le îngăduie să ajungă şi la slujbă, ca sa nu-i piardă sufleteşte pe monahi.

Cine nu vine la Liturghie, nu trăieşte viaţa Mântuitorului ?

Nu trăieşte viaţa Mântuitorului. Dacă trăieşti în biserică, eşti atent, de la începutul Liturghiei şi până la sfârşitul Liturghiei, pentru că acolo este evanghelia cuprinsă. Liturghia este viaţa lui Iisus.

Părinte, când un monah se smereşte pe sine, cum adică se smereşte? Ce face?

Smerenia este să te consideri cel mai păcătos din toţi monahii; cel mai păcătos din toţi monahii, să te consideri.

Un monah are nevoie de bani?

Dacă ar fi călugăria de la începuturile ei n-ar avea nevoie de bani. Iar acuma în secolul ăsta, dacă stareţul îi dă dulamă, cămăşi, încălţăminte, tot n-are nevoie de bani. Mâncare îi dă, îmbrăcăminte îi dă, n-are nevoie de bani. Iar dacă nu-i dă şi este bolnav de ceva, să zicem, de stomac sau de inimă, sau alte boli care intervin şi la monah, şi îi trebuie ceva deosebit, tratament, şi părintele stareţ nu te ajută cu dragoste părintească, ai nevoie de un ban să-ţi cumperi medicamente. Depinde de dragostea şi priceperea stareţului ca monhul să nu devină agonisitor de bani.


Poţi să mai strângi aşa un ban ca monah ?!

Da, în vremurile noastre da. Înainte nu erau medicamente; erau medicamente din buruieni; monahii cultivau anumite buruieni ca medicamente. Azi sunt preparate, numai trebuie să le cumperi să-şi cumpere, pe bani. Am spus, dacă stareţul nu te ajută, atunci cumperi cu banii tăi. Nu mai cunoaştem buruienile tămăduitoare. S-a uitat învăţătura despre ele. Mai mult, şi credinţa noastră s-a împuţinat. Greu ne mai lăsăm în voia lui Dumnezeu.

Rânduială de monah.

Părinte, cât trebuie să doarmă un monah?

Unui monah, spun Sfinţii Părinţi că-i ajung 4 ore.

Şi cât să se roage ?

De exemplu, să zicem că se culcă la ora 20 şi la miezul nopţii se scoală. Citeşte rugăciunile noaptea şi nu doarme până la ziuă. Când dă în toacă, te duci la biserică.

Şi rezistă un monah aşa? Nu moare, nu slăbeşte?

Slăbeşte. E slăbit şi dacă posteşte, e mai slăbit. Şi devine neputincios. Nu se mai gândeşte la păcate. Mintea şi trupul se liniştesc şi poţi să te rogi mai uşor. Nu mori decât dacă ai boală şi nu poţi altfel Dar când trece postul, mai mănâncă, puţin, de dulce şi se întăreşte. Postul pentru un monah este necesar. Mai ales, pentru tineret. Tineretul trebuie permanent să postească pentru că este „inundat” de poftele trupului. Şi dacă nu posteşte de vin, de carne, de alte mâncăruri bune, poftele cresc. Şi atunci mintea este „înnourată”. Aţi văzut cum în natură nourii întunecă lumina soarelui şi eşti mai trist, mai fără chef, uneori chiar orbecăi. Aşa mintea omului se înnourează din cauza poftelor prea abundente. Prin mâncare mai bună se „înnourează” mintea, adică voinţa se pierde şi patima devine mai puternică. Cu un om adormit poţi să faci orice, îl muţi de colo-colo şi el nu simte nimic. Aşa este şi monahul cu mintea înnourată. Îl mută demonul din loc în loc, e trist şi fără chef. Dacă posteşte se lipezeşte şi prinde putere. Se trezeşte ! Pentru că mintea este socotită de învăţătorii Bisericii „cerul” omului. Aici este „cerul”, în minte. Şi zicem aşa, Tatăl este Mintea, Mântuitorul este Raţiunea, iar Duhul Sfânt este Simţirea sau Mângâierea. Sfânta Treime este icoană în om. Sfânta Treime este în om. Şi fiecare om să se gândească, că este imaginea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este în om. Şi acum lasa-mă în pace că ţi-am spus tot, pleacă !"( Lumea Credintei - Pr. Visarion Alexa).
Acum in prag de mare praznic, in care Manastirea Ciolanu isi sarbatoreste hramul - Adormirea Maicii Domnului - nu uita crestine sa aprinzi o lumanare si la mormantul parintelui Evghenie.
Vesnica sa ii fie pomenirea!