Subscribe:

marți, 26 ianuarie 2010

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur


În panteonul marilor ierarhi, teologi si sfinţi ai bisericii creştine un loc aparte îl au Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur.
An de an, la 30 ianuarie, întreaga Ortodoxie, dar nu numai, prăznuieşte în chip deosebit pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gură de Aur, care au strălucit ca nişte luceferi pe bolta cerească a Bisericii creştine. Şi pentru că ei s-au dovedit <>, facultăţile de teologie i-au ales ca patroni şi ocrotitori, ca viata creştina şi luminatori în înţelegerea credinţei creştine.
În viaţa lor, în cultura şi ştiinţa lor, dar mai ales în credinţa lor, teologii de pretutindeni, profesori şi studenţi, caută mereu resurse de trăire a vieţii creştine autentice şi a credinţei celei adevărate.
Dacă despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, şi pe drept cuvânt, că este fereastra prin care păgânii L-au cunoscut pe Hristos şi s-au convertit la creştinism, despre Sfinţii Trei Ierarhi putem spune că sunt ca trei ferestre prin care creştinătatea a privit spre Hristos şi a primit lumina de la El.
Cu cât ne apropiem de ei, cu atât îi cunoaştem mai bine, cu cât le cercetam viaţa şi opera, cu atât mai mult ne dăm seama de valoarea lor şi de folosul pe care îl putem avea dacă îi luam ca model de înţelegere şi trăire a vieţii creştine.
Pentru a ne da seama de valoarea lor proprie şi a tuturor laolaltă, pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au şi lucruri comune care îi fac nedespărţiţi, ei trebuie analizaţi împreună..
Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul ştiinţei teologice, Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur simbol al râvnei apostolice prin cuvânt şi faptă, pentru îndreptarea vieţii credincioşilor, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Mai concis spus, unul ar reprezenta mintea care gândeşte altul gura care propovăduieşte şi al treilea mâna care lucrează, deşi fiecare a avut şi minte şi gura şi mana care lucrau într-o desăvârşita armonie şi unitate. Fiecare dintre ei erau deopotrivă neîntrecuţi pastori sufleteşti, mari dascăli ai lumii creştine, propovăduitori şi apărători ai dreptei credinţe.
Opera lor este vastă, iar activitatea lor a cuprins toate domeniile şi aspectele vieţii: social, cultural, pastoral-misionar, dar au strălucit prin contribuţia lor în formarea învăţăturii celei adevărate şi păstrarea ei în faţa celor ce o atacau din toate părţile.
Mai întâi să facem o trecere în revistă a perioadei în care au trăit, a modului în care s-au pregătit, a ceea ce i-a unit, şi nu în ultimul rând a motivului pentru care Biserica îi prăznuieşte pe toţi la aceeaşi dată, dup ce mai înainte, în cuprinsul aceleiaşi luni, i-a prăznuit pe fiecare separat.
Au trăit în secolul IV al erei creştine, secol numit pe drept cuvânt “secolul de aur al creştinismului”. „De aur” pentru că în acest secol au trăit cele mai mari personalităţi ale Bisericii, dar şi pentru că în acest secol s-a formulat, pentru totdeauna, de către Biserica, prin primele două sinoade ecumenice, dogma fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime, precum şi alte învăţături care derivă din aceasta, ca elesiologia, cosmologia etc. Este adevărat că nici unul dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Tatăl şi Dumnezeu- Fiul, iar la al II-lea Sinod, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Sfântul Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru că Sf. Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de Aur era încă tânăr pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contribuţie hotărâtoare, atât la formarea învăţăturii celei adevărate, cât şi în păstrarea şi răspândirea ei.

Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în oraşul Cezareea Capadociei, din părinţi creştini, care i-au dat o creştere aleasă şi o educaţie pe măsură. După studii strălucite de filozofie la Cezareea, Constantinopol şi Atena, s-a retras în părţile Pontului, unde a înfiinţat o mânăstire şi a stat acolo în rugăciune şi în meditaţie până când a fost hirotonit mai întâi preot şi apoi episcop al Cezareei, păstorind în această calitate până la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, când nu împlinise nici 50 de ani, plâns de întreaga sa turma şi numit încă de atunci „cel Mare”.
A rămas în istoria Bisericii ca primul ierarh care, cu averea moştenită de la părinţi, a înfiinţat primele instituţii de asistenţă socială, numite după numele său “vasiliade”, şi anume: azile, casă pentru readucarea fetelor căzute, şcoli tehnice etc., toate cu scopul de alinare a suferinţelor şi ajutorul celor săraci.
Sf. Grigore de Nazianz (309-390), a văzut lumina zilei în satul Nazianz din Capadocia. În casa părintească a primit o educaţie aleasă de la mama sa, Nona. A făcut studii la Cezareea Capadociei, Alexandria şi Atena, unde a fost coleg cu Sf. Vasile cel Mare şi Iulian Apostatul, viitorul împărat.
Întors de la studii, a fost botezat de tatăl său, după care s-a retras la o mănăstire din Pont întemeiată de prietenul său Vasile cel Mare, unde s-a îndeletnicit cu studiul şi asceza. A fost hirotonit fără voia lui de către Vasile cel Mare ca episcop de Sasima, dar acolo nu s-a dus niciodată. Datorita ereziei ariene care tulbura întreaga Biserica s-a dus
la Constantinopol, unde intr-o bisericuţă numită Anastasia, adică înviere, şi-a ţinut predicile sale prin care a reuşit să zguduie din temelii arianismul.
În anul 380, împăratul Teodosie cel Mare şi poporul l-au ales patriarh al Constantinopolului, iar în anul următor i s-a încredinţat prezidarea lucrărilor sinodului al II-lea ecumenic. Datorită tulburărilor şi intrigilor unor episcopi care-l acuzau că a umblat după scaunul patriarhal, pe care l-ar fi ocupat în mod necanonic, Sf. Grigore, mâhnit, s-a retras din scaunul patriarhal şi s-a dus în Capadocia, unde a trăit câte zile i-au mai fost rânduite, în singuratatea-i atât de plăcută.
Sf. Ioan Gură de Aur (354-407) s-a născut în Antiohia. A primit o educaţie aleasă de la mama sa, Antusa, rămasă văduvă la 20 de ani în urma morţii tatălui său Secundus, care fusese un mare dregător militar. A învăţat filosofia şi retorica de la cel mai mare retor al timpului, Libaniu, care spera să-l lase în locul său.
După terminarea studiilor a profesat avocatura, dar pentru o perioada foarte scurtă, pentru ca nefiind potrivită spiritului său a părăsit-o. S-a botezat şi a început să se îndeletnicească cu studiul Sfintei Scripturi, mai întâi în casa părintească, apoi într-o mănăstire.
A fost hirotonit diacon şi apoi preot în Antiohia, unde a păstorit 12 ani. În anul 397 a fost înălţat fără voia sa pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, unde s-a remarcat printr-o viaţă pilduitoare, dar mai ales prin aprige cuvântări prin care biciuia viciile în special celor de la curtea împărătească, şi chiar pe împărăteasa Eudoxia, care era o femeie cu moravuri uşoare. Datorită acestui lucru împărăteasa a pus la cale îndepărtarea sa din scaun de două ori. A doua oară a fost trimis în exil în Armenia, dar pe drum, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la anul 407. Rămăşitele sale au fost aduse după 31 de ani cu mare cinste la Constantinopol.
Înzestraţi cu calităţi alese, instruiţi la cele mai înalte scoli ale timpului, favoriţi la o glorie uşoară şi ursiţi parcă din leagăn la celebritate cei trei sfinţi au renunţat foarte uşor la toate acestea şi au primit jugul lui Hristos cel plin de greutăţi şi suferinţe, dar cu conştiinţa împăcată că şi-au ales calea cea bună.
Nici unul dintre ei nu râvnea la onorurile unor mari scaune episcopale, nici unul nu aspira la favoruri imperiale, nici unul nu avea interese personale şi ambiţii de măsurat cu ale altora. Fiecare dintre ei se simţea mult mai bine în fericita şi plăcuta linişte căutată, potrivită meditaţiei, rugăciunii şi studiului, a unei chilii de mănăstire, în Pont, în Capadocia, în Isauria, langa Antiohia, sau oriunde, pentru ei, ca asceţi, de o mie de ori mai potrivită şi mai binefăcătoare decât strălucitele scaune de frunte ale Bisericii veacului, râvnite de alţii.
Contrar voinţei lor, însa, au ajuns episcopi pe scaune de frunte, dar asta pentru că se distinseseră întâi în slujba preoţească. Activitatea lor preoţească a fost atât de bogată şi de rodnică, încât putea să ilustreze şi să echivaleze ea singură cu o carieră episcopală. Când rangul şi puterea lor de episcopi a înălţat şi a întins câmpul şi roadele lucrului lor, ei au făcut ca marile lor calităţi sufleteşti şi cu îndoit zel şi devotament pentru credincioşi, adevărate minuni pastorale, care umplu scurta şi frământata lor slujire de ierarhi.
În viaţa şi opera lor, Sf. Trei Ierarhi au multe puncte comune şi cu alţi mari Părinţi şi scriitori ai Bisericii. Totuşi Sf. Trei Ierarhi au câteva însuşiri caracteristice prin care ei se completează, formând o unitate care-i recomandă întotdeauna împreună. De altfel, tâlcul mai adânc al arătării divine pe care a avut-o în anul 1081 mitropolitul Ioan al Evhaitelor, în urma căreia s-a generalizat sărbătorirea împreuna a Sf. Trei Ierarhi la 30 ianuarie, nu este numai acela de a se pune capăt disputelor în legătură cu întâietatea pe care ar fi meritat-o unul sau altul dintre cei Trei Sfinţi Ierarhi, ci mai ales rezultatul unui proces îndelungat de aprofundare a operei lor, prin care Biserica a ajuns la conştiinţa că Sfinţii Trei Ierarhi se completează în mod armonios, fiecare dintre ei definindu-se abia prin raportarea sa la ceilalţi doi.
Astfel, dacă Sf. Ioan Gură de Aur a predicat pe înţelesul tuturor adevărata credinţă, dacă Sf. Grigore Teologul a sintetizat dogma şi a făcut înţeleasă Revelaţia lui Dumnezeu, adevăruri de credinţă care depăşesc cugetarea şi copleşesc mintea, Sf. Vasile cel Mare cercetează şi explică etapele creaţiei, făcând cunoscută opera şi bunătatea lui Dumnezeu în om. Apoi, după cum am afirmat mai sus, în timpul vieţii lor s-a formulat dogma Sfintei Treimi, la care toţi cei trei ierarhi au contribuit în egală măsură atât pentru explicarea şi înţelegerea ei de către credincioşi, cât mai ales prin lupta pe care au dus-o cu cei care doreau cu tot dinadinsul să impună o credinţă străină Revelaţiei dumnezeieşti şi Tradiţiei apostolice. “În lupta cu marile erezii ale vremii lor, cu arianismul, cu sabelianismul, cu pnevmatomahii (adică cu cei care luptau împotriva Duhului Sfânt), cei trei părinţi de seama ai teologiei creştine au reuşit să depăşească caracterul substanţial al gândirii eleniste, fie că era vorba de aristotelism, fie de platonism, pe care le cunoşteau ca nimeni alţi, şi au făurit pentru prima dată în istoria culturii umane conceptul de persoană, pe care l-au aşezat la temelia învăţăturii lor despre Sfânta Treime”.
De fapt, învăţătura despre Sfânta Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat cu înverşunare toate ereziile primelor secole creştine, ai căror corifei, hrăniţi la şcolile filosofice ale timpului şi încrezuţi într-o logică liniară, simplistă, nu recunoşteau decât unitatea lui Dumnezeu, nevăzând cum s-ar împăca ea cu Trinitatea Persoanelor, sau cu viaţa interpersonală. În acest context găsim marea strădanie a Sf. Vasile cel Mare care dorea să evidenţieze cu ajutorul gândirii învăţătura revelată, că Dumnezeu este Unul şi în acelaşi timp întreit în persoane; că nici unitatea nu este contrară vieţii tripersonale, şi nici treimea Persoanelor nu e contrară unităţii lui.
Dar cea dintâi scriere a Sf. Vasile cel Mare, de apărare a Treimii, este “Contra lui Eunomie”, în 3 cărţi. În primele două cărţi ale acestei lucrări, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Fiului născut din Tatăl. Eunomie, ucenic ale lui Aetiu Antiohianul, a dorit să dea, urmând magistrului său, o nouă viaţă arianismului, pe bază stricată, argumentată logic. Acesta, făcând filosofie abstractă şi nu teologie spunea: “Dumnezeu fiind nenăscut… nu poate naşte, ca să transmită Celui născut firea Sa”. Prin aceasta concepţie, Eunomie, erijat în filosof, voia sa destrame Treimea, adică pe Dumnezeu Cel personal, dat fiind ca un Dumnezeu personal nu poate fi monopersonal.
De aceea, Sf. Vasile cel Mare, folosind expresiile revelate sau biblice de Tată şi Fiu, arată implicit ca naşterea si nenaşterea nu sunt însuşiri ale fiinţei, deci nu indică două fiinţe deosebite, ci sunt atribuite ale Persoanelor dumnezeieşti şi deci naşterea şi nenaşterea deosebindu-le ca persoane, arată în acelaşi timp comunicarea aceleiaşi fiinţe de la una la alta.
În cartea a treia “Contra lui Eunomie”, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Duhului, împotriva lui Eunomie, care plecând de la faptul ca Duhul Sfânt e numit al treilea, deducea că e al treilea şi ca fiinţă, fiind o fiinţă inferioară chiar Fiului. De aceea, Sf. Vasile zice: “Precum Fiul e pus, după rând, al doilea după Tată, pentru că e din Acela…, dar nu al doilea după fire, pentru că dumnezeirea este Una…, aşa şi Duhul Sfânt, deşi e după Fiu în ceea ce priveşte ordinea… nu e de o fire străină”.
Dumnezeirea Duhului Sfânt o dovedeşte Sfântul Vasile din faptul că în Sfânta Scriptura e prezent totdeauna ca subiect ce îndumnezeieşte, ce întăreşte în virtute, dar nu ca cel ce e îndumnezeit, desăvârşit, întărit în virtute de altul superior. “Căci creatura are sfinţirea ca răsplată a înaintării în a bineplăcea lui Dumnezeu, dar folosindu-se prin fire de libertate se poate să se aplece spre ambele părţi, spre alegerea binelui sau răului. Dar Duhul Sfânt este izvorul sfinţeniei. El e numit şi Bun şi Domn, ca şi Tatăl şi Fiul. Din toate acestea e vădit că comunitatea de numiri arată nu o înstrăinare după fire, ci o unitate cu Tatăl şi cu Fiul.
Totuşi, în această carte, Sf. Vasile nu se ocupa cu modul special al provenirii Duhului Sfânt din Tatăl, deci cu proprietatea caracteristică a Duhului, tocmai pentru că nici Eunomie nu abordase această temă în scrierea lui, dar Sfântul Părinte a consacrat Duhului Sfânt o lucrare specială, Despre Sfântul Duh, către Amfilohie, completată cu alte opere ale sale şi anume: Omilia XXIV, Contra sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor; Omilia despre Sf. Duh; două omilii intitulate Despre credinţă; Împotriva celor ce ne acuza că noi am spune că sunt trei Dumnezei; precum şi unele epistole etc.
Pnevmatomahii acuzau pe Sf. Vasile, ca si pe ceilalţi ortodocşi, că introduce o învăţătură nouă, recunoscând dumnezeirea Sfântului Duh. Mai mult, ei îl acuzau că introduce o formulă nouă în doxologie: Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, alături de formula întrebuinţată în Biserica, dar preferata si de eretici: Mărirea Tatălui prin Fiul, în Sf. Duh. Pentru a înlătura aceste învinuiri, Sf. Vasile cel Mare s-a sprijinit pe Sf. Scriptura, care constituia izvorul principal în argumentarea ideilor sale, dar şi pe Sf. Tradiţie, pe care o socotea de aceeaşi valoare ca şi pe Sf. Scriptura: “Să nu desparţi pe Sf. Duh de Tatăl şi de Fiul; te opreşte Tradiţia. Domnul aşa a învăţat, apostolii au predicat, părinţii au păstrat, martirii au întărit”.
Un alt izvor pentru apărarea credinţei ortodoxe de inovaţiile ereticilor îl găseşte Sf. Vasile în lauda adusă Sfintei Treimi, nedespărţită de credinţa şi de taina Botezului, adică în viata sacramentală a Bisericii şi în trăirea ortodoxă a dogmei păstrata cu sfinţenie de Biserică. În acest context, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată lui Eustatie de Sevasta în anul 375, făcând o ultimă încercare de a-l readuce în sânul Bisericii: ”Cu un lucru îndrăznesc să mă laud în Domnul, acela ca niciodată nu am avut idei greşite şi nu am gândit sau am învăţat în alt chip cu privire la Dumnezeu. Conceptul despre Dumnezeu pe care l-am primit din copilărie de la fericita mea mama şi de la bunica Macrina, pe acesta l-am păzit şi l-am făcut să crească în mine, căci n-am trecut de la o învăţătură la alta atunci când raţiunea s-a împlinit, ci am desăvârşit principiile care mi-au fost transmise de aceasta. După cum se creşte din mic devine mai mare şi totuşi rămâne identic, neschimbându-şi genul, ci pe măsura ce creşte se desăvârşeşte, tot aşa socotesc ca la mine aceeaşi învăţătură prin progres a crescut .
În ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, Sf. Vasile cel Mare respinge principiile fundamentale ale arienilor şi ale pnevmatomahilor, care pretindeau că Dumnezeu poate fi cunoscut după fiinţa Sa. “Cât despre noi, scria el episcopului Amfilohie de Iconiu, noi spunem că învăţăm să cunoaştem pe Dumnezeul nostru din lucrările Sale dar nu pretindem că ne apropiem de fiinţa Sa Însăşi. Într-adevăr, energiile Lui coboară către noi, dar fiinţa Lui rămâne inaccesibilă .
De asemenea, Sfântul Părinte respinge învăţătura ereticilor ca Duhul ar fi o creatură pentru motivul că Duhul e Sfânt, nume ce identifică pe Sfântul Duh ca persoană în Sfânta Treime, având aceleaşi însuşiri pe care le are Tatăl şi Fiul, deci şi sfinţenia: “Sfântul Duh este izvorul sfinţeniei. şi după cum Tatăl este Sfânt din fire, şi Fiul este Sfânt din fire, tot aşa şi însuşi Duhul adevărului este Sfânt din fire, pentru că S-a învrednicit de numirea proprie şi particulară de Sfânt”.
Aducând argumente din Sf. Scriptură, Sf. Vasile arată că lucrările Sfântului Duh sunt comune cu ale Tatălui şi ale Fiului. Astfel, Sf. Duh a fost prezent la facerea lumii, desăvârşeşte zidirea, este prezent cu puterea Sa, este Duhul înfierii, învăţă toate pe cei ce au crezut în Domnul, împarte harul cum voieşte, a grăit prin prooroci, scrutează adâncurile lui Dumnezeu, este dătător de viaţă, iar botezul se face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceste lucrări aparţin Dumnezeirii, nu creaturii, căci “este cu neputinţă să fie aceeaşi fire şi Cel ce sfinţeşte, şi cei ce sunt sfinţiţi, şi Cel ce învaţă si cei ce sunt învăţaţi, Cel ce Se descoperă şi cei ce au nevoie de revelaţie… Deci cum trebuie să-L numim? Duhul Sfânt şi Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, trimis de Tatăl, Duhul de viata făcător, Duhul învierii, cunoscând toate cele ale lui Dumnezeu. Astfel va fi păstrata unitate în Treime, mărturisind un singur Tata, un singur Fiu şi un singur Duh”.
Insistând asupra faptului că Sf. Duh nu poate fi aşezat în rândul creaturilor, pentru că întreaga activitate îl situează alături de Tatăl şi de Fiul, Sf. Vasile ajunge la concluzia că Sf. Duh este Dumnezeu. Demonstraţia lui sistematica asupra Dumnezeirii Sfântului Duh este cuprinsă în opera sa dogmatică “Despre Sfântul Duh”. Prin acest tratat, ca şi prin întreaga sa învăţătură, Sf. Vasile a contribuit din belşug la triumful ortodoxiei asupra ereticilor, cu prilejul celui de al doilea Sinod ecumenic, când s-a formulat pentru totdeauna dogma despre Sf. Duh.
Mergând pe aceeaşi linie, şi dovedind aceleaşi preocupări, Sf. Grigorie de Nazianz se înscrie şi el în lupta celor care atacau învăţătura trinitară, apărând stăruitor deofiintimea Fiului cu Tatăl. Astfel, în anul 379, el vine la Constantinopol la solicitarea unui grup de credincioşi şi din biserica Anastasis a rostit contra ereticilor anomieni, arieni şi extremişti şi contra pnevmatomahilor cele cinci cuvântări teologice adevărate capodopere ale elocinţei creştine din sec. IV, a căror profunzime de gândire teologică, de frumuseţe oratorică şi simţire creştină au rămas neegalate şi sunt admirate de întreaga creştinătate până astăzi. Vorbind despre dumnezeirea Celor Trei Persoane şi de raportul dintre ele, Sf. Grigore a precizat învăţătura creştină într-o sinteza rămasă până acum clasică: Dumnezeu este Dumnezeirea unică după fiinţă şi întreită după însuşiri sau ipostaze. Dumnezeirea se desparte în chip nedespărţit în trei Persoane, iar Persoanele se unesc, rămânând deosebite într-o singură fiinţă. Astfel, Fiul este persoană dumnezeiască, identică după fiinţă cu Sfântul Duh. Sf. Grigore a fixat terminologia treimică şi a precizat deosebirile dintre teologie şi iconomie, fiinţă şi ipostas, Întrupare si Inomenire, naştere şi Întrupare. De altfel, se pare că Sfântul Părinte are şi o contribuţie importantă în formularea ultimelor cinci articole ale Simbolului de credinţă, articole care au fost formulate de Sinodul al II-lea ecumenic, pe care, de fapt, l-a şi prezidat pentru o perioadă de timp.
În ceea ce priveşte pe Sf. Ioan Gura de Aur, predicatorul rămas fără egal în întreaga istorie a creştinismului, nu a făcut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omilii, nici pentru celelalte lucrări ale sale, deşi aproape că nu este latură a învăţăturii de credinţă pe care acest mare dascăl al creştinătăţii să nu o fi atins. A luptat şi el împotriva ereticilor şi în special a anomeilor, o ramură extremă a arienilor, care prin argumente sofisticate susţineau că îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, şi pe baza unor raţionamente false ajungeau la concluzia că Fiul nu este de o fiinţa cu Tatăl.
În Antiohia, unde Sf. Ioan şi-a început activitatea misionară, se găseau mulţi aderenţi ai acestei erezii. Dată fiind mulţimea lor, Sfântul Părinte ar fi voit să înceapă lupta împotriva lor încă de la primele sale predici. Dar, văzând pe mulţi din ei că vin să asculte predicile lui, a socotit că poate să-i câştige şi fără să mai recurgă la o evidenţiere directă a erorii lor. După o vreme, însă, chiar ascultătorii, dintre anomei, ai predicilor sale, l-au rugat să arate ce crede el despre învăţăturile lor. Astfel şi-a început Sf. Ioan Gură de Aur predicile sale împotriva anomeilor, arătând în primele cinci din ele punctul de vedere al Bisericii în problema cunoaşterii fiinţei divine, iar în următoarele şapte demonstrând deofiintimea Fiului cu Tatăl.
Aşadar, toţi cei Trei Sfinţi Ierarhi, fiecare în felul lui şi sub forme diferite, au adus o contribuiţe substanţială la explicarea şi formularea dogmei fundamentale a creştinismului – Sfânta Treime.
Arătând că sunt de aceeaşi fiinţa, marii noştri dascăli şi luminători au pus în evidenţa circuitul vieţii divine dintre Persoanele treimii, care poartă numele de perihoreza şi care îşi găseşte temei în cuvintele Mântuitorului din noaptea lacrimilor de sânge: “Precum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” .
Datorită culturii lor filosofice pe care o stăpâneau ca nimeni alţii, n-au adaptat teologia la filosofie, ci au adaptat filosofia la Revelaţia divină şi au transformat învăţătura creştină despre Sfânta Treime din teorie în viaţă şi din speculaţie în doxologie. Ca o mărturie în acest sens stă cuvântul Sfântului Grigore de Nazianz: ”Din ziua în care am renunţat la cele lumeşti, ca să-mi consacru sufletul contemplării cereşti, prea luminoase, când înţelepciunea supremă m-a îndepărtat de cele trecătoare, din acea zi ochii mei au fost orbiţi de lumina Treimii a cărei strălucire depăşeşte tot ce poate concepe mintea omului, iar de pe înălţimea tronului slavei Sale, Treimea revarsă peste toţi şi peste toate razele Sale de lumină negrăită comună celor Trei. Acesta este izvorul a toate câte există aici jos, separate prin timp de cele de sus. Din ziua aceea am murit faţă de lume şi lumea a murit faţă de mine şi aştept să fiu acolo unde este Treimea mea în toată strălucirea splendorii Sale”.
Iată care sunt roadele înţelegerii credinţei celei adevărate în Dumnezeu unic în fiinţă dar întreit în Persoane – împărtăşirea de iubirea lui Dumnezeu mai presus de fire şi intrarea în comuniunea Persoanelor dumnezeieşti.
În acest context, Sfânta Treime nu mai rămâne închisă în transcendentă, ci coboară dinamic în întâmpinarea omului credincios pentru a-l înălţa la asemănarea cu Dumnezeu în Hristos. De la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, Dumnezeu coboară către om şi Biserică, pentru ca omul în Duhul Sfânt, prin Fiul la Tatăl să devină părtaş comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sf. Vasile cel Mare vorbesc de Duhul Sfânt care se coboară peste preot, peste daruri şi peste tot poporul, dar şi de credincioşii care se înalţă către Dumnezeu grăind: “Am văzut lumina cea adevărată, am văzut Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne”. „Ori, această înălţare a omului către Dumnezeu şi atragerea lui în comuniunea trinitara datorită coborârii lui Dumnezeu către om, produce în adâncul fiinţei umane credincioase, prin jertfa lui Hristos şi strălucirea luminii mai presus de fire, umanizarea omului, deschiderea lui faţa de Dumnezeu şi de semeni”.
După concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, omul este cea mai aleasă făptură. El este creat după chipul lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lui a venit în lume Însusi Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Conştienţi de valoarea omului şi de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, Sfinţii Trei Ierarhi au pus în slujba omului tot ce au avut mai bun: ştiinţa lor, viaţa şi întreaga activitate.
Unind o cultura vastă, enciclopedică, cu o adâncă evlavie şi îmbinând viaţa contemplativă cu cea mai activă cu putinţa în duh de muncă necurmată, de jertfelnice până la moarte, ei stau de veghe şi azi ca modele vii, nepieritoare, închinate Bisericii şi omului, cu durerile şi bucuriile lui, cu căderile şi înălţările lui, şi Evangheliei lui Hristos cel răstignit dar înviat şi înălţat în slavă.
Prin cuvântul, prin scrisul şi pilda vieţii lor, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul şi Sf. Ioan Gură de Aur sunt modelele de slujire şi dăruire pentru binele oamenilor. În acest context, să luăm aminte la Sf. Ioan Gură de Aur, care vedea în fiecare om pe Hristos întrupat.
De aceea, studiul vieţii şi activităţii Sfinţilor Trei Ierarhi ne ajută să înţelegem mai bine îndatoririle pe care le avem, de slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Ne ajută în strădania noastră de păstrare a credinţei celei adevărate, prin respectarea adevărului revelat.
Marele lor merit este că îndreptând cugetarea teologică către Dumnezeu cel transcendent, nevăzut, necuprins, neajuns, L-au vestit şi arătat pe Dumnezeu Cel imanent: prieten, frate, aproapele şi Mântuitorul nostru în Iisus Hristos, şi prin aceasta au aşezat teologia în slujba vieţii şi preoţia în slujirea oamenilor.


Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.