Subscribe:

marți, 24 februarie 2009

Scurt istoric al Episcopiei Buzaului Si Vrancei


Episcopia Buzăului este atestată documentar la 1525, în timpul lui Radu de la Afumaţi, data cea mai probabilă a înfiinţării sale fiind considerată anul 1500, în timpul domniei lui Radu cel Mare. Astfel, oraşul a devenit reşedinţă episcopală.

În 1507, Buzăul figurează (sub numele de Boza) pe o hartă, realizată de Nicolaus Germanus. La acea vreme, oraşul era al patrulea ca mărime din Ţara Românească, şi important partener comercial al Braşovului. Între 1503 şi 1515, negustorii din Buzău au comercializat marfă în valoare de 2.245.835 aspri (o monedă otomană). Un document datat 1536 arată că oraşul era administrat de un judeţ (primar) şi 12 pârgari aleşi.Complexul episcopiei este legat de centrul oraşului şi de parcul Crâng (la vremea aceea, o pădure mare aflată lângă oraş) de o reţea subterană de tunele, care datează din secolul al XVI-lea. Rolul acestor tunele era acela de stocare a proviziilor şi de a furniza o cale de evacuare a cetăţenilor în caz de pericol.

În anul 1571 a fost construită mănăstirea Banului, ctitorie a lui Andronic Cantacuzino. Mănăstirea este denumită a "Banului", după numele dregătoriei ctitorului, din 1618. În 1722, biserica a fost rezidită de Andreiana, soţia lui Şerban Cantacuzino. În 1884, la pictarea Bisericii a participat şi Gheorghe Tattarescu. Din 1575 datează cea mai veche atestare a Bazarului - al doilea din Ţara Românească - piaţă permanentă cu dughene, prăvălii, pivniţe, magazii. Oraşul era la acea vreme compus din patru părţi principale: episcopia, mănăstirea Banului, târgul vechi şi oraşul, ultimul aflat între mănăstire şi episcopie.

În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, 18.000 de sârbi s-au stabilit în Ţara Românească. Câteva familii au venit în Buzău, construindu-şi casele într-o zonă de lângă râul Buzău, cunoscută până astăzi sub numele de Sârbi. Ulterior, în anii 1792-1838, mulţi refugiaţi bulgari s-au stabilit în acelaşi cartier.Datorită similitudinilor între limbile vorbite de cele două grupuri etnice, localnicii au numit şi pe noii veniţi tot sârbi. Bulgarilor li s-a dat pământ în apropierea râului, unde au înfiinţat grădini de zarzavaturi.

Avva Visarion - file de pateric

Au povestit ucenicii lui avva Visarion pentru viata lui : asa a fost, ca una din pasarile cele din vazduh sau din pesti, sau din jivinile cele de pe uscat, fara tulburare si fara grija de casa, nici pofta de vreun loc n-a stapanit sufletul lui, nici saturare de bucate, nici agonisire de avere, nici puterea de carti, ci cu totul s-a aratat desavarsit, slobod de patimile trupului, cu nadejdea celor viitoare hranindu-se si cu intarirea credintei si sprijinindu-se, rabda ca un rob aici si acolo, in ger si in golatate petrecand, de vapaia soarelui arzandu-se, fara de acoperemant fiind totdeauna. Traind prin prapastiile pustiilor, ca un ratacit si prin latimile cele nelocuite ale nisipurilor de multe ori ca printr-un noian umbland. Iar de s-ar fi intamplat sa vina la vreun loc, unde isi au calugarii viata cea de obste, afara de usa sezind, plangea. Si ca unul ce s-ar fi aruncat afara de mare din vreo spargere de corabie, se vaieta. Apoi, iesind vreunul din frati de-l gasea sezand ca pe un cersetor din saracii cei din lume jalnic il intreba, zicand : ce plangi omule? De ai trebuinta de ceva din cele de nevoie, din cate ne este noua cu putinta, vei lua, numai intra inauntru de mananca cu noi la masa, ca sa dobandesti mangaiere. Iar el raspunde, ca nu poate sa ramna sub acoperamant, pana ce nu va afla avutia casei sale zicand ca a pierdut multa bogatie pentru multe feluri de pricini. Ca si in talhari de mare am cazut, zicea el, si spargere de corabie am patimit si din neamul meu cel bun am cazut, necinstit din cinstit facandu-ma. Iar acela, din cuvintele lui umilindu-se, intrand si luand paine, ii da zicand : ia aceasta, parinte, iar celelalte : mosie si neam si bogatia care ai zis, ti le va da Dumnezeu. Iar el inca mai mult jelindu-se, striga zicand : nu stiu, de voi putea afla cele ce am pierdut. Ci mai multa bucurie imi va fi mie, primejduindu-ma pururea in fiecare zi spre moarte, neavand odihna de necazurile mele cele fara numar. Ca mi se cade des umbland, ratacindu-ma sa savarsesc alergarea mea.

luni, 9 februarie 2009

Despre Post

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet � ca să zic aşa - nevoinţei postului.

Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii � urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. în urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.

Ce înseamnă �om trupesc�? Sfânta Scriptură numeşte �om trupesc� pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Il cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.

Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântecesi pe pamant mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti(Fac. 3, 14).

Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase.

Cu atât mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pământ, de scurta viaţă pământească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sunt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rânduială pricinuite de către ea. Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi.

Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ!

Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti!

Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul !

Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului!

Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!

Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea. Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mâinii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduială postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este coborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobândit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişându-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine - a stării care ia naştere puţin câte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobândită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetând nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrânarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mâncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mâncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plângerii, pe pământ, aflăm că nefăcând deosebire între calitatea mâncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decât întrecând măsura cu cantitatea lor. Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrâuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mâncare lucrează în felul său propriu asupra sângelui, asupra creierului, asupra întregului trup - iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu râvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rânduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor.