Subscribe:

joi, 24 decembrie 2009

Nasterea Domnului


Ca în fiecare an, luminatul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne umple sufletul de o negrăită bucurie duhovnicească, pentru că această zi reprezintă împlinirea făgăduinţelor şi nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor de la început, ca îndemn de călăuză pe drumul ce duce spre mântuire. Ascultând istorisirile minunate din Sfânta Evanghelie despre cele petrecute în noaptea sfântă a Naşterii, simţim în inimile noastre o tainică chemare de a porni cu cugetul pe urmele magilor de la Răsărit, cu ochii aţintiţi spre steaua călăuzitoare spre Betleem, unde s-a născut Hristos.Nasterea Domnului.
Împreună cu păstorii auzim şi trăim şi noi frumuseţea fermecătoare a cântării îngereşti: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Aceste sfinte întâmplări din Betleem trezesc în sufletele noastre în primul rând recunoştinţă pentru nemăsurata dragoste a Tatălui Ceresc faţă de noi, oamenii, şi pentru marea jertfă pe care a făcut-o prin Fiul Său ca să ne mântuiască.
An de an bucuria sărbătoririi Naşterii Domnului pune stăpânire pe întreaga noastră fiinţă. Este, de fapt, partea comuniunii noastre la bucuria cea sfântă şi fără de sfârşit a vieţii dumnezeieşti, pe care o zugrăveşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan când afirmă: „Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi vă mărturisim şi vă vestim viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 2-3).

Această mărturie exprimă o lucrare vie, căci prin Întruparea şi Naşterea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o şi ne-a împărtăşit-o ca viaţă dumnezeiască, nemuritoare. Descoperindu-se oamenilor ca „pâinea vieţii” (Ioan 6, 48) şi lămurind că această pâine este Trupul Său pe care îl va da pentru „viaţa lumii” (Ioan 6, 51), Mântuitorul Iisus Hristos a ridicat viaţa omenească la plinătatea vieţii dumnezeieşti şi a arătat, peste veacuri, că viaţa este bunul şi darul suprem de care trebuie să se bucure nu numai omul, ci şi întreaga făptură. Sărbătoarea Naşterii Domnului este, astfel, sărbătoarea vieţii.
Prin Întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu ne-a descoperit valoarea şi frumuseţile vieţii. Mântuitorul a venit în lume pentru a da un sens nou existenţei omeneşti.
„Ziua de naştere a Domnului este ziua de naştere a păcii”, spune un sfânt părinte al Bisericii, întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să împace pe om cu Dumnezeu şi pe oameni între ei.
Totul este bine când trăim în linişte, iar bucuria noastră este deplină când avem siguranţa zilei de mâine.
Hristos a coborât din ceruri, pentru ca noi să-i ieşim întru întâmpinare prin trăirea virtuţilor care duc la desăvârşire. Să avem, aşadar, mereu în inimile noastre fiorul sfânt, trăit de magii care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri Celui ce S-a făcut om, pentru ca noi să ne îndumnezeim prin credinţa şi faptele noastre.
Purtând în inimi şi în cugete bucuria acestei sfinte sărbători, vă doresc tuturor să o petreceţi cu pace, sănătate şi alese bucurii, potrivit datinilor străbune.

luni, 30 noiembrie 2009

Ziua Nationala a Romaniei - 1 Decembrie





Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat.

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţionalã care este statul naţional.

O necesitate istoricã - naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional - s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

Actul Unirii votat de Sfatul Ţării
la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ;

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

vineri, 30 octombrie 2009

Părintele arhimandrit Teofil Părăian a trecut la Domnul!


Părintele arhimandrit Teofil Părăian, unul dintre cei mai mari duhovnici creştin ortodocşi ai României, a trecut la cele veşnice.
Arhimandritul Mănăstirii Brâncoveanu a fost unul dintre cei 10 mari duhovnici ai României.
Marele duhovnic creştin ortodox a murit, joi noapte, după cum a anunţat Agenţia de Ştiri Basilica a Patriarhiei Române la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.
Părintele arhimandrit Teofil Părăian al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus s-a stins după o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca. Părintele duhovnic Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta pe 3 martie.
Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit.
Publicitate
Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, după cum îl descrie Agenţia Basilica, părintele Teofil şi-a întemeiat viaţa pe credinţă şi cultură.
Prin mutarea la cele veşnice, părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, în conferinţele sau în interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.
Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12.00 după oficierea Sfintei Liturghii - după cum a declarat în cadrul emisiunii „Viaţa cetăţii“ de la Radio Trinitas Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, mitropolitul Ardealului.
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători, iar cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, şi apoi intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde avea să fie călugărit cu numele de Teofil. La 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, este hirotonit preot şi hirotonisit întru duhovnic, iar apoi protesinghel şi arhimandrit. Mari duhovnici în viaţă mai sunt părinţii Rafail Noica, Ioan Iovan, Iustin Pârvu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Ştefan de la Schitul Lacu, Mina Dobzeu, Adrian Făgeţean şi Părinţii de la Colciu.
Veşnica lui pomenire!

luni, 14 septembrie 2009

Inaltarea Sfintei Cruci - File din Sinaxar


Constantin cel Mare, întâiul împarat al crestinilor, avea razboi, precum zic unii din istorici, la Roma împotriva lui Maxentiu, pâna a nu lua împaratia. Iar altii zic ca la apa Dunarii împotriva scitilor.

Vazând ca multimea potrivnicilor era mai multa decât oastea lui, era cuprins de nedumerire si frica. Atunci i s-a aratat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, si litere romane împrejurul Crucii, care si acelea erau închipuite cu stele si ziceau: "Întru aceasta vei birui". Facând numaidecât o cruce de aur, dupa chipul celei ce i se aratase, si poruncind sa fie purtata înaintea ostasilor sai, au dat razboi cu vrajmasii, dintre care cei mai multi au pierit, iar altii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost rastignit pe Cruce, si crezând ca Acesta este Adevaratul Dumnezeu si întarindu-se cu Botezul împreuna cu maica-sa, a trimis-o la Ierusalim ca sa gaseasca Crucea lui Hristos. Si a aflat-o ascunsa, împreuna cu celelalte doua cruci, pe care fusesera rastigniti tâlharii; si nu numai crucile, ci si piroanele le-au aflat. Nestiind împarateasa care ar fi Crucea Domnului, s-a aratat aceasta prin minune. O femeie vaduva moarta, de care s-a atins Crucea a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au aratat nici un semn de minune. Atunci împarateasa s-a închinat si a sarutat Crucea, împreuna cu toata suita. Si neputând încapea tot poporul sa se închine s-a rugat ca macar sa o vada. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, si a înaltat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si vazând-o poporul, a început a striga: "Doamne miluieste!" Si de atunci a început a se tine sarbatoarea Înaltarii Cinstitei Cruci.

miercuri, 9 septembrie 2009

Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana


Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. "Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii" (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: "Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale". Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: "De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?"

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. "Nu voi da - zicea - gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel".

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. "Acum - zicea - sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?" Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: "Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta".

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: "Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria".

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale". Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: "Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit". Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice - Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: "Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, "femeia lui din fiicele lui Aaron", ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: "Femeia lui era din fiicele lui Aaron!"

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

joi, 3 septembrie 2009

Nasterea Maicii Domnului - Sfanta Maria Mica


Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.

Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire; inceputul ei trebuie pus deci intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Srabatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.

Fecioara Maria in invatatura ortodoxa este:

- Pururea Fecioara. Termenul pururea-fecioara - apare pentru prima oara la Sfantul Ignatie (Epistola catre Efeseni XIX, 1), de unde va fi preluat de intreaga traditie patristica pentru a desemna zamislirea fara prihana a lui Hristos din sanul Fecioarei, fara interventia omului. Fiul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfant, este Cel care isi asuma trup omenesc adevarat din trupul Fecioarei: "intelepciunea si-a zidit casa" (Pilde 9, 1). Maica Domnului a zamislit fara samanta si a nascut in chip negrait pe Dumnezeu Cuvantul, astfel incat mai inainte de nastere a fost fecioara, in nastere fecioara si dupa nastere a ramas fecioara.

- Nascatoare de Dumnezeu. Titlul de Nascatoare de Dumnezeu - a fost adoptat de catre al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), impotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a invataturii ortodoxe despre unirea celor doua firi in Hristos. Apelativul Nascatoare de Dumnezeu - pune in evidenta legatura unica dintre Maica Domnului si Hristos. Asa este invocata in Sfanta Liturghie, in marea majoritate a ecteniilor, sau la Utrenie, dupa peasna a 8-a a canonului: "Pe Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii intru cantari cinstindu-o, sa o marim".

Fecioara Maria nu a nascut un simplu om, ci pe Fiul lui Dumnezeu insusi, care Si-a luat din ea firea omeneasca desavarsita.

- Cea plina de har (Lc. 1, 28). Vechiul Testament vorbeste de preaslavirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificata cu scara dintre cer si pamant, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastra umana, pe care ingerii lui Dumnezeu se suie si se pogoara. In traditia patristica, Maria este comparata cu Eva, fiind chipul unei noi umanitati.

Preacinstirea Maicii Domnului

Biserica Ortodoxa acorda Sfintei Fecioare Maria, in cadrul cul­tului, o cinstire deosebita care izvoraste din prerogativele ei, de Nasca­toare de Dumnezeu si Pururea-fecioara, aceasta cinstire fiind sporita de curatia trupeasca si sufleteasca a Sfintei Fecioare. Toate acestea indreptatesc pe deplin Biserica Ortodoxa de a denumi pe Sfanta Fecioara drept "Prea Sfanta" si "Preacurata".

Prin cuvintele "fie mie dupa cuvantul tau" (Luca, 1, 38) - are loc zamislirea de la Sfantul Duh, ince­putul intruparii si al mantuirii, ca la "plinirea vremii" sa nasca dupa trup pe Cel care avea sa restabileasca comuniunea harica dintre om si Dumnezeu, intrerupta prin pacat. Ea este cea mai apropiata de Iisus Hristos, prin aceasta unitate stransa dintre Maica si Fiu, ceea ce indreptateste cinstirea ei mai presus decat sfintii ingeri si decat toti sfin­tii, exprimata si in cuvintele imnului liturgic : "Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii".

Maica Domnului - Rugatoare si mijlocitoare

Atributul de rugatoare vine din solidaritatea Maicii Domnu­lui cu Biserica si cu toti cei infiati ei prin Hristos. Trebuie sa consemnam ca acest atribut vine in sprijinul ideii ca, in fata lui Dumnezeu, nu ne prezentam ca insi izolati ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si a sfintilor pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine inteles dife­rita de cea a lui Hristos. Ea mijloceste pe langa Hristos. Mesajul ei teolo­gic, cu prilejul nuntii din Cana Galileei : "Faceti tot ce va va spune El" (Ioan II, 3-5), ne descopera ca ea nu are o invatatura a sa, caci ea este om ca toti ceilalti oameni. Ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, nu face din sine un centru, ci indruma spre unicul centru, Hristos.

Maica Domnului in iconografie

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca: "Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale".

Cele mai vechi si cele mai numeroase fresce reprezentand pe Sfanta Fecioara s-au descoperit in cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a si fost numit cimitirul sau Catacomba Ma­riei.

Desi icoana Maicii Domnului a cunoscut in istoria Bisericii o multime de ipostaze, imensa majoritate o infatiseaza impreuna cu dumnezeiescul Prunc.

In Rasarit s-a crezut, s-a trait si s-a marturisit evlavia fata de Prea Sfanta Fecioara Maria numai in legatura cu Hristos. Iar atunci cand, in putine cazuri este pictata singura pe icoana, Maica Domnului este in pozitie de "rugatoare" (oranta), deci indreptata cu fata spre Fiul ei, asa cum o descoperim si in icoana numita "Deisis".

Cu alte cuvinte niciodata nu sta de sine, antropocentric in termeni teologici, nu trimite pe credinciosi doar la sine, ci prin sine si cu sine spre Hristos Domnul, pentru care ea a rostit cuvintele evanghelice: "Faceti orice va va spune".

Tipurile de icoane atribuite Sfantului Evanghelist Luca si pe care le-ar fi pictat dupa Cincizecime, se crede ca sunt :

a) "Calauzitoarea" (Odighitria) in care Maica Domnului este reprezentata cu pruncul in brate, amandoi stand cu fata spre cel care priveste.

b) Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strans lipit cu fata langa obrazul Maicii Domnului, pe care o imbratiseaza. Chipul mamei e indurerat, prevestind suferintele viitoare ale Fiului.

c) In unele icoane Maica Domnului e infatisata fara prunc, singura, in chip de Oranta.

Pe langa cele mentionate, mai intalnim un alt tip de icoana a Maicii Domnului, cunoscut sub denumirea "Platytera" (Mai inalta decat cerurile). In aceasta icoana, Mantuitorul este infatisat in medalion, pe pieptul Maicii Sale, asa incat si El si Ea privesc spre cel ce se roaga inaintea icoanei.

Maica Domnului este pentru crestini un model de sfintenie, de ascultare, de smerenie si un izvor de putere dumnezeiasca.

„Alege şcoala“, un nou proiect al Patriarhiei Române


Al doilea congres naţional „Hristos împărtăşit copiilor“ se desfăşoară în aceste zile, la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov. La prima întrunire au luat parte peste 30 de inspectori eparhiali, responsabili cu programul de catehizare în eparhiile BOR, care au făcut cunoştinţă cu noul proiect patriarhal, „Alege şcoala“.

Cea de-a doua zi a congresului a debutat cu un cuvânt de binecuvântare din partea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, transmis prin intermediul părintelui lector univ. dr. Gheorghe Holbea, consilier patriarhal în cadrul Sectorului teologic-educaţional al Patriarhiei Române.

Prezent la eveniment, IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a subliniat importanţa misiunii catehetico-pastorale susţinute prin continuarea acestui proiect: „Cred că sunteţi cu toţii conştienţi că nu mai putem rămâne numai la lucrarea pe care o putem face legată de Liturghie în cadrul Bisericii din punct de vedere catehetic şi misionar. De asemenea, nu ne putem mulţumi decât cu ceea ce se face în şcoală, deşi acolo avem o pregătire continuă, gradată pe etape şi absolut necesară, iar fără ea am fi la pământ. Biserica trebuie să continue şi partea aceasta care vine şi complementară, dar şi în continuare, pentru că ea trebuie făcută în şcoală şi chiar din familie. Sper ca experienţa pe care aţi dobândit-o fiecare în parte să vină în completarea acestei lucrări, în aşa fel încât să putem, la sfârşitul acestui congres, să-i transmitem PF Părinte Daniel şi Sfântului Sinod că această lucrare a început într-adevăr să rodească şi rodeşte din ce în ce mai mult, pentru că ea nu se va sfârşi niciodată“.

În continuare, Anita Del Haas van Dijk, directorul naţional World Vision România, a ţinut să mulţumească tuturor participanţilor la proiectul „Hristos împărtăşit copiilor“ pentru colaborarea fructuoasă de pe parcursul implementării: „Ca şi organizaţie nonprofit, World Vision este onorată să lucreze alături de Patriarhia Română. Noi trebuie să fim mâinile şi picioarele Domnului Hristos în această lume, pentru a putea duce mai departe lucrarea Sa de mântuire. Am plantat o sămânţă pe care împreună am ajutat-o să crească, de aceea îmi doresc ca şi anul acesta proiectul nostru să fie cât mai rodnic, iar această lucrare evanghelică pe care am început-o să fie spre folosul tinerilor noştri, pentru ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu“.

Şirul luărilor de cuvânt a fost continuat de coordonatorul regional al proiectului, James Morgenroth. Mai departe, părintele Constantin Naclad, inspector patriarhal pentru catehizarea parohială, a făcut o prezentare retrospectivă a desfăşurării proiectului „Hristos împărtăşit copiilor“, arătând, totodată, planurile de viitor.

Unul dintre proiectele care vor fi implementate în scurt timp, în continuarea proiectului „Hristos împărtăşit copiilor“, este „Alege şcoala“. Acesta se va desfăşura pe parcursul a trei ani şi va avea drept scop prevenirea şi combaterea fenomenului de abandon şcolar, precum şi rezolvarea cazurilor de delincvenţă juvenilă, prin organizarea la nivel parohial a programului de catehizare „Şcoala de duminică“. Peste 18.000 de copii, atât din mediul rural, cât şi urban, inclusiv de etnie romă, cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani, vor beneficia de sprijin pentru a nu abandona şcoala. În afară de participarea la „Şcoala de duminică“, copiii vor lua parte la concursuri şi tabere de creaţie cu caracter educativ şi catehetic, ei urmând să fie selectaţi după criterii bine stabilite. În desfăşurarea proiectului se vor organiza 154 de sesiuni de training destinate pregătirii persoanelor adulte în vederea viitoarei implementări a proiectului: „Proiectul «Alege şcoala» este un nou proiect prin care Patriarhia se implică în activităţile cu tinerii, sub auspiciile proiectului naţional «Hristos împărtăşit copiilor». Este un proiect prin care dorim să accesăm fonduri structurale europene pentru activităţi ca: sesiuni de formare pentru preoţi, tabere de creaţie pentru copii sau concursuri naţionale, toate acestea pentru a încuraja apropierea de şcoală“, a declarat părintele inspector Naclad.

vineri, 21 august 2009

ALĂTURAŢI-VĂ! Campanie publică de menţinere a religiei ca disciplină obligatorie în şcoli


"Şcoala românească s-a născut în Mânăstire!"
Asociaţia “Lăcaşuri Ortodoxe” non-profit, neguvernamentală, apolitică, cu personalitate juridică potrivit legii (înreg. CIF 25492592/ 28.04.2009) în ideea “apărării intereselor membrilor săi, a protecţiei şi promovării valorilor ortodoxe” (extras din actul constitutiv al asociaţiei) demarează Campania publică de susţinere a demersului Patriarhiei Române privind menţinerea Religiei ca disciplină obligatorie în şcoli, invitând Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe dar şi ale celorlalte culte recunoscute în România, în susţinerea acestei iniţiative, în această scurtă perioadă, în care au loc în viaţa politică a ţării dezbateri pe marginea acestei teme.
Prin demersul său, Patriarhia Română reaminteşte că, potrivit art. 32. alin. (7) din Constituţia României, „în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. Acest drept constituţional redobândit după 1990 reprezintă un act de dreptate şi o reparaţie morală faţă de abuzurile comise în această privinţă de regimul comunist ateu în anul 1948, când disciplina religie a fost îndepărtată din învăţământul primar, gimnazial şi liceal.
Amintim în acest sens că, prin predarea religiei, se urmăreşte realizarea unui climat moral-creştin care să contribuie la buna înţelegere şi armonie în societate, exact în perioada în care Comunitatea Europeană demonstrează şi solicită asigurarea acestuia din partea statelor membre.
„Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă”, susţinea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul din cadrul campaniei “Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”.
Lansăm, prin urmare, astăzi, 21 august 2009, apelul nostru către Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe şi ale celorlalte culte religioase, de a se coaliza în vederea susţinerii menţinerii statutului Religiei ca disciplină şcolară parte a trunchiului comun, în învăţământul primar, gimnazial şi liceal.
Adeziunile Dvs. pot fi trimise pe adresa religieinscoala@lacasuriortodoxe.ro sau prin tel/fax: 021.352.85.62 şi mobile: 0729.00.19.00 (vodafone) – 0741.111.283 (orange) : iar ele vor fi afişate (cu link) pe pagina noastră destinată special acestei Campanii, alăturat demersului Patriarhiei Române.

marți, 18 august 2009

Anul bisericesc si cele trei mari perioade ale sale


Spre deosebire de anul civil, care incepe la 1 ianuarie, anul biseri­cesc incepe la 1 septembrie, pentru ca, dupa traditia mostenita din Le­gea Veche, in aceasta zi (care era si inceputul anului civil la evrei) s-a in­ceput creatia lumii si tot in aceasta zi si-ar fi inceput Mantuitorul acti­vitatea Sa publica, atunci cand a citit in sinagoga cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2), care profeteau despre Sine : "Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc saracilor..., sa vestesc anul milei Domnului" (Luca IV, 18-19).
La romano-catolici anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent (Adventus), adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.
Ca mijloc de comemorare a vietii si a activitatii rascumparatoare a Mantuitorului, anul bisericesc ortodox are in centrul sau sarbatoa­rea Sfintelor Pasti si se poate imparti in trei mari faze sau perioade, nu­mite dupa cartea principala de slujba, folosita de cintaretii de strana in fiecare din aceste perioade, si anume :
a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).
Fiecare din acestea cuprinde un anumit numar de saptamini.
a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Dumi­nica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Du­minica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul pe­rioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.
Durata ei variaza intre 40-26 saptamani, fiind in functie de data Pastilor.
Fiecare din aceste trei perioade sau faze ale anului bisericesc are in centrul ei un moment liturgic, catre care graviteaza toate celelalte sarbatori ale ei, si anume:
Octoihul are ca sarbatoare centrala (culminanta) Nasterea Domnului, urmata de Boboteaza (ambele aceste sarbatori se sarbatoreau la inceput in aceeasi zi) ;
Triodul culmineaza cu Vinerea Patimilor ;
Penticostarul se incepe cu Pastile si se incheie cu Rusaliile (Pogorarea Sfantului Duh).Perioada Octoihului comemoreaza si sarbatoreste evenimen­tele dinainte de venirea Mantuitorului, pana in ajunul Patimilor Sale ; cu alte cuvinte, reinnoieste activitatea profetica a Domnului, in care El a dat lumii invatatura divina a Evangheliei Sale.
Perioada Triodului reinnoieste oficiul arhieresc al Mantuitorului sau activitatea Sa de Mare Preot, indeplinita mai ales prin Jertfa, adica prin Patimile si moartea Sa pe Cruce.
Perioada Penticostarului reprezinta si celebreaza timpul dintre invie­re si inaltarea in slava a Domnului, urmata de pogorarea Sfantului Duh si intemeierea Bisericii crestine.
Prin urmare, in cursul fiecarui an bisericesc, ni se reprezinta si se reinnoieste (comemoreaza) intreaga viata si activitate a Domnului, in toate cele trei laturi sau aspecte ale misiunii Sale : cea de invatator (profet), cea de arhiereu (mare preot) si cea de imparat sau biruitor al pacatului si al mortii.

luni, 10 august 2009

ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI LA ORTODOCŞI ŞI CATOLICI - Pr Dumitru Staniloae


Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar din motivele principiale pe cari le-am arătat, ea n'a purces nici la formularea acestei învăţături, precum catolicismul, tot din motivele principiale pe cari le-am văzut, a făcut aceasta. Din considerarea acestor motive, rezultă uşor atitudinea ce o poate avea Biserica Ortodoxă faţă de această nouă dogmă. Ea nu va contesta în principiu adevărul afirmat prin ea. Dar va vedea în ea o simplificare raţionalistă a unei învăţaturi a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într'o formulare, care în mod necesar trebuie să fie unilaterală. Aceasta în general. Iar în special, teologia ortodoxă se va vedea obligată, în faţa acestei dogme catolice, la o nouă sarcină: să accentueze din această învăţătură elementele pe cari dogma catolică, prin definiţia ei simplificatoare, de bună seamă că le-a nesocotit.
Iar în cazul de faţă, aceste elemente nesocotite de dogma catolică, indică, în rezumat caracterul acoperit al acestei învăţături, motivele pentru cari ea e cinstită cu o respectuoasă discreţie. Pe lângă faptul că această învăţătură e o taină în sensul în care toate învăţăturile creştine sunt taine, ea e şi în sensul de învăţătură care se vrea păstrată în sfiala tăcerii.
Până acum nu cunoaştem textul decretului papal de formulare a noii dogme. Nu ştim deci pe ce temeiuri o sprijină şi nici cum o înţelege. Dar în lipsa acestui text, putem deduce din propunerea de dogmatizare de la Vatican şi din expunerile acestei învăţături în Dogmaticele catolice, cam pe ce temeiuri şi în ce sens trebuie să fi fost formulată noua dogmă.
Deşi teologii catolici recunosc că în Sf. Scriptură nu există niciun temei pentru această învăţătură şi nici în primele şase veacuri creştine, totuşi ei afirmă că ea se întemeiază pe o revelaţiune făcută Apostolilor, pentru că altfel admit că n'ar mai putea fi proclamată ca dogmă. Cei 197 de episcopi, cari au propus la conciliul din Vatican decretarea acestei dogme, au afirmat că ea e o tradiţie apostolică bazată pe o revelaţiune .
Unii dintre teologi socotesc că această revelaţiune a fost o intervenţiune divină directă, care le-a dat Apostolilor ocazia să contemple misterul înălţării Fecioarei, sau măcar le-a confirmat faptul. Deci ar fi un fel de revelaţiune formală explicită. Alţii admit numai o revelaţiune formală implicită. Revelaţiune formală explicită e faptul imunităţii ei de orice corupţiune care s'ar fi opus fecioriei. Dar în această imunitate se manifestă absolvirea Mariei de blestemul Evei («în durere vei naşte fii», Gen. 16). De acest blestem ţine însă şi corupţia mormântului («în ţărână te vei întoarce», Gen. 3, 19). Maria fiind eliberată de blestemul Evei, a fost eliberată, deci, şi de corupţia mormântului. Aceasta e o revelaţie formală implicită).
Alţi teologi admit amândouă revelaţiunile. .
Pe ce întemeiază ei afirmarea că înălţarea Fecioarei e un fapt direct revelat, dacă nu avem nici un text în Sf. Scriptură şi în tradiţia primelor veacuri? Pe faptul că credinţa aceasta e testată în scrisul Bisericii începând din veacul VII ). Ea n'a putut apărea atunci în scrisul Bisericii, decât dacă a fost primită din tradiţia anterioară, iar în aceasta nu s'ar fi putut naşte asemenea credinţă decât dacă a fost primită chiar de la Apostoli ca un lucru sigur, nu numai ca o deducţie de la găsirea mormântului gol ). Noi nu contestăm că credinţa aceasta e mai veche în Biserică decât data apariţiei ei în scrisul Bisericii ), ba chiar că va fi având ca bază o revelaţiune făcută Apostolilor. Dar aceeaşi apariţie a ei în documentele bisericeşti ale veacului VII, ne face nu numai să presupunem ca bază a ei vreo revelaţie, ci şi să ne întrebăm de ce n'a apărut credinţa aceasta mai curând, în documentele Bisericii, dacă a fost o revelaţie?
Şi răspunsul nu poate fi decât unul din două: sau faptul înălţării a fost o revelaţie, pe care totuşi Apostolii şi prunele veacuri creştine urmând lor, au păstrat-o într'o respectuoasă discreţie, sau Dumnezeu însuşi a voit să ţină faptul acesta acoperit de taină, lăsând doar să se cunoască mormântul gol şi nimic altceva, în mod direct. Şi tradiţia cea mai veche atâta spune: că Apostolii au găsit după trei zile mormântul gol, deducând din aceasta că Domnul lisus Hristos a luat trupul Fecioarei la cer). Desigur, si în ultimul caz, Biserica a fost în drept, şi noi la fel, să credem în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer. E singura concluzie, la care ne mână şi mintea şi inima. Dar nu e mai puţin adevărat că din ambele răspunsuri posibile rezultă ceva comun: taina, discreţia, sub care o iconomie superioară, a voit să se lase acoperit evenimentul înălţării ), un lucru la care catolicismul, prin decretarea acestei învăţături ca dogmă, nu s'a gândit.
Serghie Bulgacov, recunoscând această acoperire sub taină a cultului Fecioarei şi în special a înălţării ei, o deduce din faptul că evenimentul înălţării s'a petrecut în afară de graniţele empirice ale lumii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a voit ca acest eveniment să nu se facă în chip oarecum «vizibil» şi testat ca înălţarea Domnului, odată ce chiar tradiţia cea mai veche afirmă doar că Apostolii au găsit mormântul gol. Şi el explică păstrarea acestui eveniment ca în general toată viaţa Maicii Domnului, sub taină din faptul că ea aparţine oarecum neamului omenesc, că ea e în anumit sens Biserica, şi ca atare dragostea către ea se naşte prin dragostea către Hristos, nu invers).
Sunt aici două idei asupra cărora trebue să stăruim puţin:
1. Evenimentul înălţării Maicii Domnului a fost ţinut acoperit sub taină, voind să se arate şi prin aceasta că Maica Domnului nu trebue paralelizată cu Hristos şi autonomizată de El, ci văzută mereu în El şi prin El.
2. Prin aceasta s'a arătat totodată că Maica Domnului rămâne solidară cu omenirea, că nu e faţă de lume în raportul în care e dumnezeiescul ei Fiu, deosebit de lume, deasupra ei. Tocmai pentru că tot ce are ea, are prin Hristos, o arată ca făptură, deşi ca cea dintâi făptură desăvârşită de el mai presus de toate. Dacă n'ar fi solidară cu lumea în desăvârşirea ei prin Hristos, ar fi dezlegată şi de El, ar fi paralelă cu El.
Aceste adevăruri şi-au pierdut relieful în mariologia catolică, apărând pe primul plan concepţia contrară. S'a văzut aceasta în dogma imaculatei concepţii. Se vede aceasta şi în scoaterea de sub taină a evenimentului înălţării ei la cer, prin definirea ei dogmatică. Dar mai ales se vede din «raţiunile teologice», pe cari le mai aduce în favoarea acestei dogme, spre întărirea argumentului scos dintr'o presupusă revelaţie.
În general, teologii catolici susţin că înălţarea Fecioarei la cer rezultă din faptul că ea a fost «asociată» la opera mântuirii cu sămânţa ei, adică cu Hristos, în baza Gen. 3, 15. Deci, precum s'a născut fără de păcatul strămoşesc ca El, precum a suferit şi ea durerea când s'a răstignit El pe cruce, aşa învie şi se înalţă şi ea cu trupul, ca El). Deci o paralelizare cu Hristos, o autonomizare de El şi o desfacere a ei din solidaritatea cu omenirea.
În special, ei deduc înălţarea cu trupul la cer din concepţia ei imaculată), adică dintr'un fapt care o scoate şi din legătura cu Hristos şi cu oamenii. Bulgacov vede just aceasta, când pune: «După sensul catolic al dogmei, evenimentul hotărîtor din viaţa Maicii Domnului s'a petrecut înainte de naşterea ei, la conceperea ei, când ea a fost eliberată de păcatul ereditar. Tot ce a urmat în viaţa ei, a fost numai realizarea acestui fact, deus ex machina, întoarcerea lui «donum superaditum»).
Bulgacov afirmă că, spre deosebire de catolicism, Ortodoxia «nu ştie de un astfel de prag, pentru că toată viaţa ei este un şir de trepte întru necontenită înălţare de la pământ la cer»). Această remarcă e justă. Totuşi e un fapt hotărîtor, din care Ortodoxia explică întreg acest urcuş succesiv al Fecioarei, e faptul de a fi Maica lui Dumnezeu, adică faptul de a sta într'o legătură de supremă intimitate cu Iisus Hristos. De aceea, pentru Ortodoxie momentul hotărîtor e conceperea şi naşterea fără de sămânţă a Fiului ei din ea. Sf. Ioan Damaschin spune: «începutul tuturor bunătăţilor mai presus de minte ale tale şi mijlocul lor şi sfârşitul, siguranţa şi întărirea adevărată a fost conceperea neîntinată, sălăşluirea dumnezeiască, naşterea fără de stricăciune»).
După catolici, chiar moartea Fecioarei n'a mai avut aceleaşi motive ca la ceilalţi oameni. Deşi spun pe de o parte că moartea ei a fost o necesitate fizică, pe de alta spun că a fost un eveniment prin care s'a asociat cu Hristos şi în moarte, că. s'a supus, liber morţii, ca şi Hristos, adică dispoziţiunii divine, care i-a dat un trup pătimitor şi muritor (prin ceea ce nu se afirma totuşi că moartea a atârnat de consensul ei). De aceea «pătimind şi murind şi-a meritat nepătimirea şi imortalitatea»). Deci, învierea şi înălţarea i-a venit pentru un merit al ei, pentru că a acceptat de bună voie moartea. Deci ca şi lui Hristos şi independent de Hristos. Mai mult chiar, ea n'a murit, numai pentru a se mântui pe sine, ci cumva şi pentru a mântui pe alţii, dacă «a fost asociată» şi în moartea lui Hristos. Acest rost al morţii Măriei, nu poate fi admis, deci nici derivarea înălţării din moartea ei însăşi — şi, indirect, din imaculata concepţie.
Catolicii ar vrea să explice moartea Măriei ca pe cea a lui Hristos. Dar nu îndrăznesc să nege cu totul necesitatea ei fizică, ci împreună aceste sensuri ale ei în mod imposibil. Dar necesitatea fizică a morţii ei o consideră deosebită de a celorlalţi oameni, întrucât la aceia moartea e o urmare a păcatului, dar la ea nu.
Moartea Mariei e deci ceva singular, nici ca a oamenilor, nici ca a lui Hristos. Fecioara apare în moarte ieşită din solidaritatea cu neamul omenesc, precum în ridicarea din moarte ieşită din dependenţa de Hristos.
După orcodocşi, Fecioara moare supunându-se legii generale omeneşti, deci ca oamenii cari suportă urmările căderii în păcat, dar s'au ridicat prin Hristos la o suportare uşoară şi trecătoare a ei). A murit în virtutea legii generale omeneşti, şi s'a înălţat prin Hristos, aşa cum oamenii scapă de la moarte prin Hristos. N'a avut o altfel de moarte ca să derive înălţarea ei din acea moarte. N'a avut o moarte ca a lui Hristos, ca să o învingă prin puterile ei, ca Hristos. Hristos n'a murit în virtutea legii firii, intrată prin păcatul lui Adam, pentru că nu S'a născut cu el. De aceea n'a murit de o moarte propriu zis naturală, ci de una silnică, potrivnica firii, deşi acceptată voluntar. Şi tocmai pentru că la El moartea, a fost potrivnică firii Lui, a învins-o prin El însuşi. Maria rămâne prin moarte în cadrul ordinei generale a oamenilor, cari suportă moartea, dar învie prin Hristos; moare din motivul din care mor oamenii, dar e mântuită de moarte mai total şi mai repede ca ei, însă tot prin Hristos, pentru că unirea ei cu Hristos e desăvârşită. Hristos e cu ea în moartea ei mai mult decât cu toţi drepţii, de aceea învie şi se înalţă prin El, biruindu-se desăvârşit efectele morţii, înainte de ce vor fi biruite la ceilalţi oameni. Ea moare, învie şi se înalţă prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos, nu autonom de El. Cel ce vieţuieşte în Hristos nu ocoleşte moartea, dar o calcă cu El, trecând prin ea. Fecioara a murit în baza legii generale omeneşti, dar în actul acesta al legii a coborît prezenţa Iui Hristos, care l-a covârşit, l-a biruit.
Moartea ei n'a fost nici o simplă necesitate naturală, fără legătură cu păcatul, neutră, nici ceva asemenea, paralel morţii lui Hristos, deci ceva deosebit de moartea noastră şi în afară de Hristos, ci o necesitate fizică de pe urma păcatului, ca la toţi oamenii, dar necesitate fizică covârşită de prezenţa lui Hrisbos, fiind o moarte în Hristos şi ca atare o biruinţă a morţii prin moartea în Hristos.
Toată moartea e de pe urma păcatului strămoşesc, chiar a lui Hristos. Din acest punct de vedere, moartea e de un singur fel. Dar moartea lui Hristos e pentru păcatul altora, iar a celorlalţi de pe urma păcatului strămoşesc. De aceea Hristos a învins prin moartea Lui, moartea. Căci moartea a fost nedreaptă la El, şi de aceea n'a avut putere să-L ţină. Acceptând-o, El a învins-o. Rostul ei de moarte a firii pentru păcat a fost covârşit de rostul morţii ca trecere spre viaţă. Şi de pe urma morţii Lui, la toţi cei ce mor în El, moartea ca urmare a păcatului e copleşită de moartea ca trecere spre viaţă).
Maria n'a putut avea decât sau o moarte ca a lui Hristos, adică o moarte care prin ea însăşi a biruit moartea, şi a dat oamenilor puterea s'o biruiască, sau o moarte ca a oamenilor, de care a scăpat prin moartea lui Hristos, deci prin moartea în Hristos. Tertium non datur. Dar moartea lui Hristos n'a putut-o avea. Ea n'a avut o moarte prin care a mântuit pe oameni, ca a lui Hristos, dar nici una prin care n'a mântuit pe oameni, dar s'a mântuit singură, adică ceva sui generis, ci o moarte de care a fost mântuită prin Hristos, deci o moarte ca a oamenilor.
Ea a fost unită şi în moarte, mai mult ca foţi Sfinţii, cu Hristos, de aceea nu numai sufletul ei a trecut la viaţă, ci şi trupul ei s'a ridicat mai repede ca al tuturor din moarte. Una din cele mai vechi descrieri neapocrife a morţii ei, de la Ioan, arhiepiscopul Tesalonicului (pe la anul 619), spune că Hristos însuşi a venit şi a luat sufletul ei, n'a trimis numai un înger, ca la ceilalţi drepţi). E o temă ce se repetă în toată tradiţia. De asemenea toată tradiţia spune că Hristos a luat sufletul ei în mâinile Lui, arătând aceeaşi unire a lui Hristos cu Maica Sa. în moartea ei).
Această prezenţă covârşitoare a lui Hristos în evenimentul morţii Maicii Sale, face din această moarte o taină mai mare ca taina oricărei morţi. Sf. Andrei Criteanul accentuează necontenit lucrul acesta, declarând că descrierea ei întrece orice minte şi cuvânt. La înţelegerea acestei taine se pot ridica puţin numai cei ce prin supremă curăţie s'au apropiat mult de Dumnezeu. Tocmai de aceea a lăsat Hristos «taina aceasta nevestită, deşi nu cu totul necomunicată»). Prezenţa lui Hristos s'a arătat în învăluirea trupului Fecioarei într'o lumină mai presus de fire, într'o strălucire negrăită. «O vedere luminoasă şi măreaţă s'a arătat atunci bărbaţilor pătrunşi de Dumnezeu, ca să zic aşa atotstrălucitoare era lumina dumnezeiască a cortului feciorelnic, în care se vedea trupul Născătoarei de Dumnezeu, cel mai presus de noi şi al nostru» ). «Cine ar putea descrie vederii» tainice netălmăcite de limbă? Cine e căruţa atotluminoasă a luminii inteligibile? Aceea e candelabrul prin care firea primea mai presus de fire Soarele dreptăţii. Aceea e oglinda inteligibilă a strălucirii Tatălui» ). Dacă de Muntele Sinai şi de Sfânta Sfintelor nu s'au putut apropia decât Moise şi arhiereul, iar aceştia după o desăvârşită curăţire, cine s'ar putea apropia cu înţelegerea de cortul acesta în care s'a sălăşluit Dumnezeu mai deplin ca oriunde şi în care acum coborîse cu toată slava Lui?).
Dar dacă în evenimentul morţii Maica lui Dumnezeu a reintrat într'o unire superioară cu Fiul ei, această unire s'a ridicat la treapta supremă în evenimentul înălţării ei. De aceea înălţarea e un act al Fiului, nu s'a făcut cu puterile ei. Maica Domnului s'a înălţat prin sine, ca Fiul ei. Puterea lui dumnezeiască concentrat şi mai deplin în trupul ei, readucându-l la viaţă, la o viaţă nespus de superioară faţă de cea pământească. Învierea şi înălţarea reprezintă suprema înduhovnicire, îndumnezeire a trupului, ridicarea în cea mai adâncă intimitate dumnezească. De aceea trupul înviat nu se mai vede. Actul învierii nu e un act vizibil, la fel nici al înălţării, pentru că ele înseamnă absorbire a materialităţii în lumină, o covârşire a ei prin lumina dumnezeiască, o ridicare în transcendenţa pnevmatică, chiar lumina fizică puternică acoperă lucrurile materiale, le îmbracă în irealul azurului. Cu atât mai mult lumina dumnezeiască, care ea însăşi nu se vede. Trupul Domnului pe Tabor, deşi strălucea mai mult ca soarele, nu era văzut de cei de la poalele muntelui. Lumina aceasta şi cele din ea devin vizibile numai celor ce au primit ei înşişi această lumină, precum lumina fizică şi cele din ea sunt văzute numai de cei ce au în ochii lor lumina fizică).
De aceea nu s'a mai văzut înălţarea Fecioarei. Lumina care începuse din momentul morţii s'o acopere, a acoperit-o după aceea total. Prin moarte, trupul ei a pierdut tot ce-l făcea vizibil ochilor naturali.
Aşa descriu scriitorii rasăriteni înălţarea Maicii Domnului, nu ca o înălţarea autonomă a ei, ci ca o ridicare prin Hristos în cea mai adâncă intimitate a slavei Lui. «Întorcându-se la Tatăl, zice Sf. Ioan Damaschin de Hristos, pe Maica Lui după trup a atras-o la Născătorul Lui, ridicând la pământul ceresc pe cea care era cer pământesc»). Sau: «Trebuia ca cea care a dat sălaş lui Dumnezeu Cuvântul în sânul ei, să se sălăşluiască în cele ale Fiului ei; şi, cum a zis Domnul, precum trebuie să fie Fiul în cele ale Tatălui, aşa trebuia să se sălăşluiască şi Maica.
Fiului în palatul Fiului, în casa Domnului şi în curţile casei Dumnezeului nostru... Trebuia ca aceea care a purtat la sân ca pe un prunc pe Ziditorul, să petreacă în corturile dumnezeieşti»).
Între Maica Domnului şi Fiul ei e o unire mai strânsă ca tot ce se poate închipui. «Precum se odihneşte dumnezeirea Unuia Născut cu trupul în sânul Tatălui, aşa şi în sânul Maicii cu amândouă»). «El locuieşte în inima Maicii, rămânând nedespărţit de ea»). Dar unirea aceasta are o semnificaţie deosebită mai ales în două rânduri.: cât L-a purtat ea pe Fiul ei în sânul său şi de la înălţare, când e oarecum ea în sânul Fiului ei, cum spune un scriitor bizantin. Dacă în timpul cât L-a purtat în ea I-a dăruit omenitatea ei, în mod deplin, de la înălţare Fiul îi întoarce în mod deplin dumnezeirea Lui ). Fiul ei îi este mai intim decât inima proprie). El e jertfa cea nouă ce necontenit se aduce Tatălui din intimitatea ei, ca de pe un altar).
Acestea toate ne arată cât de acoperită este Maica Domnului de la înălţarea ei, de slava Fiului său.
Dar se poate pune totuşi întrebarea: şi trupul Domnului a intrat în lumină de la înviere şi înălţare şi totuşi s'a arătat uneori după înviere Apostolilor, precum în mod vizibil şi-a făcut şi înălţarea. De ce nu s'a întâmplat aceasta şi cu Maica Domnului? De ce a rămas învierea şi înălţarea ei cu trupul, acoperite de taină?
La această întrebare se pot da mai multe răspunsuri, deşi toate sunt mai mult deducţii de oarecare logică, din spiritul unor adevăruri cunoscute, decât răspunsuri cu totul sigure:
1. Iisus Hristos a ieşit uneori din lumina, în care după înviere petrecea în chip firesc, pentru a arăta peste tot că moartea a fost biruită, pentru a ne întemeia credinţa în învierea noastră. Dovada aceasta odată făcută prin Sine, nu mai era nevoie să fie repetată. Cine ar mai fi cerut aceasta, ar fi dat dovadă de necredinţă sau de curiozitate.
2. Iisus Hristos s'a arătat, pentru a convinge pe Apostoli şi pe urmaşi că deşi a înviat şi s'a înălţat la cer, rămâne totuşi Capul Bisericii, rămâne şi cu noi «până la sfârşitul veacurilor», având toată puterea nu numai în cer, ci şi pe pământ. Din puterea Lui dăinuieşte creştinismul şi ia putere propovăduirea cuvântului. Maica n'a avut rolul de propovăduitoare şi conducătoare nici cât a vieţuit pe pământ, deci nu avea să se dea asigurarea despre un asemenea rol nici prin arătările de după moarte.
3. Iisus Hristos, ieşind când voia din modul de existenţă pnevmatic transcendent, arăta că e Stăpân şi peste el, dispune şi de lumină, retrăgându-se sub acoperământul trupului printr'un act de chenoză, aşa cum a făcut în alt mod prin întrupare. Maica Domnului nearătându-se, a indicat prin aceasta că nu putea ieşi de la sine din acea lumină, din starea de slavă, sau că nu poate fi şi acolo şi aici.
4. Iisus Hristos s'a arătat în actul înălţării, pentru a face vizibil că se înalţă prin Sine. Maica Domnului nu s'a înălţat prin sine. Dacă s'ar fi făcut vizibil acest act în mod corespunzător, ar fi trebuit să se arate şi Iisus Hristos cum o înălţa. I-ar Iisus după înălţare n'a mai voit să se arate. Şi Maica n'a voit să se arate fără El, să iasă din petrecerea sa ascunsă în El. În aceasta s'ar fi arătat o slăbire a legăturii ei cu El.
5. Din toate acestea rezultă un fapt de mare semnificaţie: Făptura cu cât e mai slăvită, cu atât se acopere mai mult de slava lui Dumnezeu. Nu există altă desăvârşire a făpturii decât aceea a îndumnezeirii, a străbaterii şi străluminării ei de Dumnezeu. Maica Domnului, ca cea mai slăvită făptură, e covârşită mai mult decât orice făptură de slava lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ascunderea în Dumnezeu, depăşirea totală a autonomiei, care e păcatul. «Maica, zice Teofan, luând la rândul ei, dela Fiul, cele naturale ale dumnezeirii Lui, atâta s'a identificat şi s'a amestecat în ele, încât se vede şi se cunoaşte acum, de către cei învredniciţi de vederea ei, mai mult din ele, decât din cele proprii şi naturale, fiind schimbată la faţă şi transformată în frumuseţea şi strălucirea Fiului»). Sau şi mai categoric: «Căci orice era în ea din vechile trăsături, prin care se face vădit omul, s'a înghiţit deodată de frumuseţea dumnezeiască, cedând celor mai bune, ca văzduhul obscur străbătut cu totul de lumină, încât nu se mai vede clar decât frumuseţea dumnezeiască ce o copleşeşte şi numai din aceea se mai cunoaşte ea, mai bine zis, ce a fost înainte în ea a devenit invizibil ). Aceasta nu înseamnă că Maica Domnului nu mai poate fi văzută nicidecum din pricina luminii dumnezeieşti, dar e văzută de cei ce sunt şi ei ascunşi în lumina dumnezeiască, de îngeri şi de sfinţi. Dacă e văzută uneori şi de un pământean, e văzută prin ridicarea lui în lumina în care se află ea, adică numai dacă s'a înduhovnicit şi el, dacă poate intra şi el în acea ascunzime. Numai la judecata din urmă o vom vedea toţi, când toţi vom primi trupuri duhovniceşti, vom intra în lumină.
6. Aceasta înseamnă şi o smerire de multe sensuri. O smerire pentru noi cei de pe pământ, pentru că nu ni s'a arătat încă ce vom fi, adică slava descoperită a celei mai înalte fiinţe omeneşti, deci oarecum, slava noastră. Dacă Maria e făptura deplin îndumnezeită, «inima lumii, centrul întregii omeniri», apoi desigur că omenirea nu trebuie să-şi vadă încă această slavă a numii ei. Noi trebuie să trăim aici prin credinţă, nu prin vedere. Omul ştie că va ajunge la o slavă, dar nu o vede încă ). Catolicismul vrea să accentueze, prin dogma recentă, demnitatea omului. În Ortodoxie, înălţarea omului e acoperită de smerenie. Pe cât de condamnabil e dispreţul de om, tot pe de greşită e pentru ea ridicarea lui ostentativă.
Dar aceasta înseamnă şi o smerire pentru Maica Domnului, ca pildă şi pentru noi. Nu numai în sensul amintit, că nu e în cer ca un centru autonom, paralel cu Hristos, şi în afară de noi, ci se află în Hristos şi în legătură cu noi, dar şi în sensul că ea nu s'a voit văzută de pământeni în slava la care a ajuns, pentru a primi şi de la noi aceiaşi cinstire, ca de la îngeri şi Sfinţi, A fost o iconomie dumnezeiască să nu se arate pământenilor slava unei făpturi, înainte de a se descoperi slava întregii zidiri, de a nu se marca prin arătarea Fecioarei, la înălţare, eonii dintre slava ei şi chenoza lumii, cum a putut marca acest contrast Iisus, prin faptul că e şi Dumnezeu. Deşi pentru sine a ajuns la slava desăvârşită, nemaiavând să se ridice din slavă în slavă ca ceilalţi Sfinţi, totuşi Maica Domnului e şi Maica noastră a celor de pe drum, şi ca atare rămâne tainic în solidaritate cu noi. Ne ţine acoperită slava ei, ca să nu pună o distanţă între ea şi noi, până şi-o va descoperi deodată cu a noastră. Şi realmente ea nu se bucură deplin de slavă, pană mai suntem noi în necazuri şi ispite, până stă în genunchi în faţa tronului ceresc, rugându-se pentru noi. În Ortodoxie, fericirea deplină şi-o primesc drepţii abia la judecata din urmă când toţi vor intra solidar la fericire. Ei rămân într'o legătură cu istoria, dorind desăvârşirea celor de pe pământ, luptând pentru ca prin rugăciune şi aşteptând intrarea o legătură cu lumea. La catolici însă, fiecare drept primeşte întreaga fericire îndată după moarte în mod individualist, aceasta nefiind condiţionată de sfârşitul istoriei. Pe ei nu-i mai interesează propriu zis istoria. Astfel înţelegem de ce Maica Domnului îşi acopere pentru noi slava sa, rugându-se pentru noi până la sfârşitul lumii. Deşi e dincolo de toţi Sfinţii, totuşi nu a ieşit nici ea din legătura cu lumea.
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI LA ORTODOCŞI ŞI CATOLICI de Preot Prof. D. STĂNILOAE Ortodoxia, 1950, 4, pp. 559-609

duminică, 12 iulie 2009

Viata Sfântului si marelui Profet Ilie


Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

Mai multe icoane cu sfantul maritul prooroc Ilie Tezviteanul.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Ilie I (întâiul), Patriarh de Ierusalim.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Flavian al II-lea, Patriarh de Antiohia.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Ilie Chavchavadze (cel Drept), in Georgia.

Ilie GeorgiaSfântul Ilie, numit şi "Regele neîncoronat al Georgiei," sau "Părintele poporului" şi "cel Drept," aparţine nobilei familii Chavchavadze. Născut la 27 octombrie 1837 în satul Qvareli din Kakheti, a învăţat la început acasă, cu mama sa să scrie şi să citească, pe lângă rugăciunea şi legea lui Dumnezeu. La vârsta de opt ani a fost trimis să studieze cu Arhidiaconul Nikoloz Sepashvili din Qvareli, iar anii petrecuţi cu acesta aveau să lase urme de neşters în viaţa acestui sfânt.

Ilie şi-a continuat educaţia la un internat din Tbilisi, iar mai târziu la gimnaziul curţii, care a fost, de fapt, liceul. Părinţii săi au murit devreme, aşa încât fraţii rămaşi orfani au trecut în grija mătuşii lor, Macrina.

În 1857 Ilie s-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii St. Petersburg, unde şi-a dat toată silinţa să se desăvârşească ca individ, studiind şi citind foarte mult. Era fascinat de istoria georgiană şi îşi petrecea majoritatea timpului în bibliotecă, studiind arhivele şi căutînd texte georgiene vechi. Chiar dacă rezultatele sale ca student erau remarcabile, Ilie nu era interesat să încununeze studiile sale cu o diplomă în drept, de aceea în anul IV a părăsit facultatea şi s-a întors în Georgia.

Ilie avea convingerea că o naţie care-şi uită istoria este ca un cerşetor "care nu ştie de unde vine şi încotro se-ndreaptă." De aceea a căutat să inspire concetăţenilor săi respectul pentru gloriile trecute ale naţiunii şi credinţa strămoşilor lor faţă de legea creştină şi faţă de poporul georgian.

Obiectivele principale ale vieţii sale au fost restaurarea independenţei naţionale şi autonomia Bisericii Georgiene, pentru care Sf. Ilie a luptat cu toată convingerea de-a lungul întregii sale vieţi. Astfel, a început o muncă laborioasă de istoric, cercetînd intens documente vechi şi demascînd pe cei care falsificaseră istoria şi denigraseră poporul georgian.

Acest mare filozof, scriitor şi istoric repeta adesea ideea că "o naţiune care şi-a pierdut limba nu mai poate exista ca naţiune," dovedind astfel pasiunea sa pentru limba georgiană şi explicînd eforturile sale ca această limbă să rămână limba principală de studiu în şcoli.

Zelul său patriotic nu a lăsat indiferenţi pe cei din jurul său, fondîndu-se astfel Societatea pentru propagarea alfabetizării poporului georgian. Ilie a înfiinţat un depozit al manuscriselor şi antichităţilor georgiene, iniţiind şi o mişcare de documentare a tradiţiilor populare orale. De asemenea, a fost şi unul din fondatorii Băncii Agrare Georgiene.

Ilie cel Drept era deseori auzit spunînd acestea: "Noi, georgienii, am moştenit trei daruri sfinte de la strămoşii noştri: pământul, limba şi credinţa. Dacă nu le vom proteja, cum ne vom mai putea numi oameni?"

Însă faptele patriotice şi duhovniceşti ale lui Ilie deranjau pe cei care aderaseră la noua ideologie ateistă, astfel încât aceştia complotau să-l piardă. În 30 august 1907, Ilia Chavchavadze şi soţia sa Olga (Guramishvili), erau în drum spre Saguramo când trăsura în care erau s-a oprit brusc dincolo de Mtskheta, aproape de pădurea Tsitsamuri. Acolo au fost atacaţi de o bandă de militanţi social-democraţi care l-au împuşcat pe Ilie.

Curtea Militară din Caucaz i-a condamnat pe ucigaşii lui Ilie Chavchavadze la moarte prin spânzurare dar Olga, văduva lui, l-a rugat pe guvernatorul general să-i graţieze pe criminali, deoarece aceasta ar fi fost şi dorinţa lui Ilie, care ar fi motivat că acei oameni erau şi ei "fraţi sărmani aflaţi în rătăcire".

Într-adevăr, Ilie şi-a iertat răufăcătorii cu mult timp înainte, după cum putem citi în poemul profetic "Rugăciune": Tatăl nostru Carele eşti în ceruri ! Cu blândeţe îngenunchiez acum în faţa Ta şi nu cer nici bogăţie şi nici slavă; nici rugăciunea mea nu o voi face goală cerînd cele lumeşti. Aş vrea doar ca sufletul meu să se odihnească în rai, inima să mi se umple de strălucirea iubirii pentru Tine, să pot cere iertare pentru duşmanii mei, chiar dacă aceştia îmi străpung inima: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!

În 1987 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis că Ilie Chavchavadze merită să fie în rând cu sfinţii şi a fost canonizat ca Sf. Ilie "cel Drept."

CUM ŞI DE CE SĂ CITIM SCRIPTURA


Arhimandritul Iustin (Popovici) din Chelije

Biblia este, într-un anume înţeles, o biografie în lumea aceasta a lui Dumnezeu. Într-însa Cel Neînfăţişat s-a înfăţişat, într-un fel, pe Sine.

Sfintele Scripturi ale Noului Legământ sunt o biografie a Dumnezeului întrupat, în lumea aceasta. Între ele se istoriseşte cum Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine oamenilor, a trimis pe Dumnezeu Cuvântul, care a luat trup şi s-a făcut om – şi ca om le-a spus oamenilor tot ce este Dumnezeu, tot ceea ce voieşte Dumnezeu de la lumea aceasta şi de la oamenii dintr-însa.

Dumnezeu Cuvântul a descoperit planul lui Dumnezeu pentru lume şi dragostea lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu Cuvântul a grăit oamenilor despre Dumnezeu cu ajutorul cuvintelor, pe cât pot cuvintele omeneşti să cuprindă Dumnezeul cel necuprins.

Tot ceea ce este de trebuinţă acestei lumi şi oamenilor dintr-însa, s-a spus de către Domnul în Biblie. Într-însa, El ne-a dat răspunsuri la toate întrebările. Nu există întrebare care să chinuiască sufletul omenesc, şi să nu-şi afle răspunsul, fie direct, fie indirect, în Biblie.

Oamenii nu pot pune mai multe întrebări decât câte răspunsuri sunt în Biblie. Dacă nu reuşeşti să afli în Biblie răspuns la vreuna din întrebările tale, înseamnă fie că ai pus o întrebare fără de înţeles, fie nu ai ştiut cum să citeşti Biblia şi nu ai isprăvit a citi răspunsul într-însa.

În Biblie, Dumnezeu a făcut ştiute:

[1] ce este lumea; de unde provine; de ce fiinţează; încotro se îndreaptă; cum va sfârşi;

[2] ce este omul; de unde vine; încotro se îndreaptă; din ce este făcut; care este rostul său; cum va sfârşi;

[3] ce sunt animalele şi plantele; care este rostul lor; la ce sunt întrebuinţate;

[4] ce este binele; de unde provine; către ce duce; care este rostul său; cum se poate dobândi;

[5] ce este răul; de unde provine; cum a ajuns să existe; de ce există – cum se va sfârşi;

[6] ce sunt drepţii şi ce sunt păcătoşii; cum ajunge un păcătos drept şi cum ajunge un om drept, plin de trufie, un păcătos; cum slujeşte un om pe Dumnezeu şi cum slujeşte pe satana; întreaga cale de la bine la rău, şi de la Dumnezeu la satana;

[7] totul – de la început până la capăt; întreaga cale a omului de la trup la Dumnezeu, de la zămislirea sa în pântece la învierea sa din morţi;

[8] ce este istoria lumii, istoria cerului şi a pământului, istoria omenirii; care sunt căile, rosturile, şi sfârşitul lor.

În Biblie, Dumnezeu a spus absolut tot ce este de trebuinţă a spune oamenilor. Biografia fiecărui om – a fiecăruia, fără excepţie – se găseşte în Biblie.

Într-însa, fiecare dintre noi se poate afla pe sine înfăţişat şi descris temeinic, în amănunt: toate acele virtuţi şi patimi pe care le ai, pe care le-ai putea avea, pe care nu le-ai putea avea.

Vei afla căile pe care propriul tău suflet şi al fiecăruia dintre noi călătoreşte de la păcat la neprihănire, şi întreaga cale de la om la Dumnezeu şi de la om la satana. Vei afla mijloacele de a te slobozi din păcat.

Pe scurt, vei afla istoria deplină a păcatului şi a păcătoşeniei, şi istoria deplină a virtuţii şi a dreptăţii.

De eşti întristat, vei afla în Biblie mângâiere; de eşti supărat, vei afla bucurie; de eşti mânios – împăcare; de eşti poftitor – înfrânare; de eşti nesăbuit – înţelepciune; de eşti rău – bunătate; de eşti un ucigaş – milă şi îndreptare; de îţi urăşti aproapele – dragoste.

Într-însa îţi vei afla leac pentru toate patimile şi slăbiciunile, şi hrană pentru toate virtuţile şi împlinirile.

De eşti bun, Biblia te va învăţa cum să ajungi mai bun; de eşti milostiv, te va învăţa blândeţea cea îngerească; de eşti inteligent, te va învăţa înţelepciunea.

De apreciezi frumuseţea şi muzicalitate stilului literar, nimic nu este mai frumos sau mai mişcător decât cele ce se găsesc la Iov, Isaia, Solomon, David, Ioan Teologul şi Apostolul Pavel. Aici, muzica – muzica îngerească a adevărului cel veşnic al lui Dumnezeu – este înveşmântată în cuvinte omeneşti.

Cu cât citeşte şi cercetează cineva Biblia, cu atât află pricini de a o cerceta pe cât de des cu putinţă. Potrivit Sf. Ioan Gură de Aur, [Biblia] este precum o rădăcină înmiresmată, care răspândeşte tot mai multă mireasmă, pe măsura ce este frecată.

La fel de important ca a cunoaşte de ce ar trebui să citim Biblia, este a cunoaşte cum ar trebui să citim Biblia.

Cele mai bune călăuze pentru aceasta sunt sfinţii Părinţi, în frunte cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care, am putea spune, a scris o a cincea Evanghelie.

Sfinţii Părinţi recomandă o pregătire temeinică înainte de citirea şi cercetarea Bibliei; dar în ce constă aceasta pregătire?

Întâi de toate, în rugăciune. Roagă-te Domnului să-ţi lumineze cugetul – ca să poţi înţelege cuvintele Bibliei – şi să-ţi umple inima cu harul Său – ca să poţi simţi adevărul şi viaţa acelor cuvinte.

Dă-ţi seama că acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care le grăieşte şi le rosteşte către tine, personal. Rugăciunea, laolaltă cu celelalte virtuţi aflate în Evanghelie, este cea mai bună pregătire a cuiva pentru înţelegerea Bibliei.

Cum ar trebui să citim Biblia? Cu rugăciune şi evlavie, căci în fiecare cuvânt de acolo se găseşte câte un strop din adevărul veşnic, şi toate cuvintele împreună alcătuiesc marea cea nemărginită a Adevărului celui Veşnic.

Biblia nu este o carte, ci viaţă; deoarece cuvintele sale „duh sunt, şi viaţă sunt” (Ioan 6:63). Prin urmare, cuvintele sale pot fi înţelese dacă le cercetăm în duhul Duhului lor, şi cu viaţa vieţii lor.

Este o carte care trebuie citită cu viaţă - punându-o în practică. Ar trebui mai întâi trăită, şi apoi înţeleasă.

Aici se potrivesc cuvintele Mântuitorului: „De va voi cineva să facă voia lui, va cunoaşte pentru învăţătura aceasta, că de la Dumnezeu este” (Ioan 7:17). Fă-o, ca să o poţi înţelege. Aceasta este regula fundamentală a exegezei ortodoxe.

La început, de obicei cineva citeşte Biblia repede, iar apoi tot mai încet, până ce va ajunge să citească cuvânt cu cuvânt, şi nici măcar, întrucât în fiecare cuvânt descoperă un adevăr nepieritor şi o taină negrăită.

În fiecare zi să citeşti cel puţin un capitol din Vechiul şi din Noul Legământ; dar, în acelaşi timp, să aşterni întru lucrare şi câte o virtute. Lucreaz-o până când devine o obişnuinţă.

Să spunem, de pildă, că cea dintâi virtute este iertarea vorbirii de rău. Aceasta să fie îndatorirea ta de zi cu zi. Şi, pe lângă ea, roagă-te Domnului: „O, milostive Doamne, învredniceşte-mă să am dragoste pentru cei ce mă vorbesc de rău!”

Iar când ai făcut din această virtute o obişnuinţă, fiecare din celelalte virtuţi ce-i urmează îţi vor fi mai uşoare, şi tot aşa, până la cea din urmă.

Lucrul de căpătâi este să citeşti Biblia pe cât de mult cu putinţă. Când mintea nu înţelege, va simţi inima; şi dacă nici mintea nu înţelege, nici inima nu simte, citeşte din nou, căci prin citire semeni în suflet cuvintele lui Dumnezeu.

Şi acolo nu vor pieri, ci treptat şi pe nesimţite vor trece în firea sufletului tău; şi se ţi va petrece ceea ce a grăit Mântuitorul despre omul care „aruncă sămânţa în pământ, şi doarme, şi se scoală noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, când nu ştie el” (Marcu 4:26-27).

Lucrul de căpătâi este: seamănă, şi Dumnezeu este cel ce pricinuieşte şi îngăduie ca ceea ce s-a semănat, să crească (1 Cor. 3:6). Dar nu zori izbânda, ca nu cumva să ajungi ca omul care seamănă astăzi, şi mâine vrea deja să culeagă.

Prin citirea Bibliei, adaugi dospeală la aluatul sufletului şi trupului, care creşte treptat şi umple sufletul până ce l-a pătruns pe de-a-ntregul şi îl face să se înalţe cu adevărul şi dreptatea Evangheliei.

În fiecare caz, poate fi aplicată fiecăruia dintre noi pilda Mântuitorului despre semănător şi sămânţă. Sămânţa Adevărului Dumnezeiesc ne este dată în Biblie.

Citindu-o, aruncăm acele seminţe în suflet. Multe cad în pământul pietros şi colţuros ale sufletului nostru, dar câteva cad şi în pământul cel rodnic al inimii noastre – şi rodesc.

Şi când zăreşti roada şi o guşti, dulceaţa şi bucuria te vor îndemna să cureţi şi să ari părţile stâncoase şi colţuroase ale sufletului şi să le semeni cu sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.

Ştii când un om este înţelept, pentru Hristos Domnul? – Atunci când ascultă cuvintele Sale şi le poartă mai departe. Începutul înţelepciunii este ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu (Matei 7:24-25).

Fiecare cuvânt al Mântuitorului are puterea şi tăria de a tămădui atât suferinţele trupeşti, cât şi cele duhovniceşti. „Ci numai zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea” (Matei 8:8). Mântuitorul a zis cuvântul – şi sluga sutaşului s-a tămăduit.

Precum a făcut odată, chiar şi acum Domnul zice neîncetat cuvintele Sale către tine, către mine, şi către noi toţi. Dar trebuie să ne luăm răgaz, şi să ne afundăm într-însele şi să le primim – cu credinţa sutaşului.

Şi o minune ni se va petrece, şi sufletele noastre se vor tămădui precum s-a tămăduit sluga sutaşului. Căci se spune în Evanghelie că au adus la Dânsul pe mulţi îndrăciţi, iar El izgonea duhurile cu un cuvânt, şi tămăduia pe toţi cei bolnavi (Matei 8:16).

Încă mai face şi astăzi acestea, căci Domnul Iisus este „ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci” (Evr. 13:8)

Cei ce nu ascultă la cuvintele lui Dumnezeu vor fi judecaţi la Înfricoşata Judecată, şi va fi mai rău pentru ei în Ziua Judecăţii, decât a fost pentru Sodoma şi Gomora (Matei 10:14-15).

Ia aminte – la Înfricoşata Judecată ţi se va cere să dai seamă despre ce ai făcut cu cuvintele lui Dumnezeu, fie de le-ai ascultat şi le-ai ţinut, fie de te-ai bucurat întru ele sau te-ai ruşinat de ele.

De te-ai ruşinat de ele, şi Domnul se va ruşina de tine când va veni întru slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri (Marcu 8:38).

Puţine din cuvintele oamenilor nu sunt deşarte şi zadarnice. Puţine sunt, deci, cuvintele de care să nu ne grijim la judecată (Matei 12:36).

Pentru a ne păzi de aceasta, trebuie să cercetăm şi să învăţăm cuvintele lui Dumnezeu din Biblie şi să ni le însuşim; căci Domnul le-a dat oamenilor ca ei să le poată primi, şi prin mijlocul lor să primească şi însuşi Adevărul lui Dumnezeu. În fiecare cuvânt al Mântuitorului există mai multă veşnicie şi neclătire decât în toate cele ale cerului şi ale pământului, în întreaga lor istorie.

Prin urmare, El a grăit: „Cerul şi pământul va trece, iar cuvintele mele nu vor trece” (Matei 24:35). Aceasta înseamnă că Dumnezeu şi toate cele ale lui Dumnezeu sunt întru cuvintele Mântuitorului. Aşa că ele nu pot trece.

Dacă un om le primeşte, este mai neclintit decât cerul şi pământul, căci într-însele se află o putere care îl face pe om fără de moarte şi veşnic.

Învăţarea şi plinirea cuvintelor lui Dumnezeu îl înrudeşte pe om cu Domnul Iisus. El Însuşi a descoperit aceasta, atunci când a grăit: „Maica mea, şi fraţii mei sunt aceştia, care aud cuvântul lui Dumnezeu, şi-l fac pre dânsul” (Luca 8:21).

Acestea înseamnă că dacă auzi şi citeşti cuvântul lui Dumnezeu, eşti frate vitreg al lui Hristos. Daca îl îndeplineşti, eşti frate deplin al lui Hristos. Aceasta este o bucurie şi o cinstire mai mare decât cea a îngerilor.

Când înveţi din Biblie, se revarsă în suflet o anume fericire, de neasemuit cu nimic pământesc. Mântuitorul a grăit despre ea, atunci când a zis: „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, şi-l păzesc pre el” (Luca 11:28).

Mare este taina cuvântului – într-atât de mare, încât cea de-a două Persoană a Sfintei Treimi, Hristos Domnul, este numit în Biblie „Cuvântul” sau „Logosul”.

Dumnezeu este Cuvântul (Ioan 1:1). Toate acele cuvinte ce vin de la Cuvântul cel veşnic şi desăvârşit, curg de la Dumnezeu, Dumnezeiescul Adevăr, Veşnicia şi Dreptatea. Dacă le asculţi pe ele, îl asculţi pe Dumnezeu. Dacă le citeşti, cuvintele directe ale lui Dumnezeu citeşti.

Dumnezeu Cuvântul s-a făcut trup, s-a făcut om (Ioan 1:14), iar omul mut, gângav a început să rostească cuvintele adevărului şi dreptăţii veşnice a lui Dumnezeu.

În cuvintele Mântuitorului există un anume licoare a nemuririi, care curge strop cu strop în sufletul omului ce citeşte cuvintele Sale şi îi aduce sufletul dintru moarte la viaţă, dintru clătir întru neclătire.

Mântuitorul a arătat aceasta, atunci când a zis: „Amin Amin grăiesc vouă: Că cela ce ascultă cuvintele mele, şi crede celui ce m-a trimis pre mine, are viaţă veşnică... ci s-a mutat din moarte în viaţă” (Ioan 5:24).

Astfel, Mântuitorul face afirmaţia crucială: „Amin Amin grăiesc vouă: De va păzi cineva cuvântul meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8:51).

Fiecare cuvânt al lui Hristos este plin de Dumnezeu. Aşa că, atunci când intră în sufletul unui om, îl curăţă de toată întinăciunea. Din fiecare cuvânt al Sau vine o putere care ne curăţă de păcat.

Astfel, la Cina cea de Taină, Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi, ce obişnuiau să asculte neîncetat cuvântul Său: „Acum voi curaţi sunteţi, pentru cuvântul care am grăit vouă” (Ioan 15:3).

Hristos Domnul şi Apostolii Săi numesc toate cele scrise în Biblie cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului (Ioan 17:14; Fapte 6:2, 13:46, 16:32, 19:20; II Cor. 2:17; Col. 1:15, II Tes. 3:1), şi dacă nu îl citeşti şi îl primeşti astfel, vei rămâne deşart şi zadarnic, întru vorbele cele mute, gângăvite ale oamenilor.

Fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este plin de Adevărul lui Dumnezeu, care sfinţeşte sufletul pentru întreaga veşnicie, odată ce intră într-însul.

Astfel se întoarce Mântuitorul către cerescul Său Părinte, în rugăciune: „Părinte! Sfinţeşte pre ei întru Adevărul tău, Cuvântul tău adevăr este” (Ioan 17:17).

Dacă nu primeşti cuvântul lui Hristos ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind cuvântul Adevărului, atunci minciuna şi tatăl minciunii din lăuntrul tău se răzvrătesc împotriva sa.

În fiecare cuvânt al Mântuitorului există multe mai presus de fire şi pline de har, şi acestea sunt cele ce revarsă har asupra sufletului omului, atunci când îl vizitează cuvântul lui Hristos.

Prin urmare, Sfinţii Apostoli numesc întreaga alcătuire a lăcaşului mântuirii „cuvântul harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:32).

Ca o putere vie şi plină de har, cuvântul lui Dumnezeu are un efect făcător de minuni şi dătător de viaţă asupra omului, atâta vreme cât îl ascultă cu credinţă şi îl primeşte cu credinţă (1 Tes. 2:13).

Totul este pângărit de păcat, însă totul se curăţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune – totul – toată zidirea, de la om până la un vierme (1 Tim. 4:5).

Prin Adevărul care îl poartă într-însul şi prin Puterea pe care o are într-însul, cuvântul lui Dumnezeu este „mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile, şi străbate până la despărţitura sufletului, şi a duhului, şi a mădularelor, şi a măduvei, şi judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evrei 4:12). Nimic nu rămâne ascuns în faţa sa ori pentru el.

Deoarece fiecare cuvânt al lui Dumnezeu cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu cel veşnic – Logosul – are puterea să nască şi să înnoiască oamenii. Şi când un om se naşte din Cuvânt, se naşte din Adevăr.

Din această pricină Sfântul Iacov Apostolul scrie către creştini că Dumnezeu Tatăl i-a născut „cu cuvântul adevărului” (1:18); şi Sfântul Petru le spune că au fost „născuţi a doua oară... prin cuvântul lui Dumnezeu celui viu, şi care petrece în veac” (1 Petru 1:23).

Toate cuvintele lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a grăit către oameni, vin de la Cuvântul cel Veşnic – Logosul, care este Cuvântul vieţii şi dăruieşte Viaţă veşnică.

Cel ce vieţuieşte pentru Cuvânt, se poartă pe sine de la moarte la viaţă. Cel ce se umple pe sine cu viaţă veşnică, se face biruitor al morţii şi „părtaş Dumnezeieştii firi” (2 Petru 1:4), şi fericirea sa nu va avea sfârşit.

Rostul de căpătâi şi cel mai însemnat al tuturor acestora este credinţa şi simţirea iubirii pentru Hristos Domnul, căci taina fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu se dezvăluie sub căldura acelei simţiri, aşa cum petalele unei flori înmiresmate se deschid sub căldura razelor soarelui. Amin.