Subscribe:

joi, 18 septembrie 2008

"Sexualitatea preconjugală" - John Breck

Acest tip de reflecție ne oferă bazele trasării unor concluzii concrete cu
privire la activitatea sexuală preconjugală şi extraconjugală, precum şi la
homosexualitatea activă. Întâia binecuvântare a sexualității o găsim în procreare,
care până nu demult a fost universal recunoscută ca avându‐şi locul potrivit în
cadrul uniunii familiale create de soț şi soție. Presiuni actuale privind crearea unor
familii surogat conduse de iubiți homosexuali sau părinți singuri violează
înțelegerea fundamentală a Bisericii asupra a ceea ce Dumnezeu numeşte
„familie”: un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup” pentru adâncirea
iubirii lor reciproce prin creşterea „fructului trupului lor”.
Prin urmare, valoarea unitivă a căsătoriei este în mod esențial legată de
potențialul ei procreativ. Dacă un soț şi soția sa nu pot avea copii dintr‐un motiv
anume, unirea lor conjugală nu este diminuată. Dar, aşa cum arată suferința unui
cuplu steril, căsătoria şi sexualitatea îşi găsesc împlinirea şi îşi ating scopul
aducând la lumină o nouă viață.
De aceea, Ortodoxia – ca şi Romano Catolicismul – insistă asupra faptului
că, la fiecare act al relației sexuale, cuplul trebuie să accepte posibilitatea conceperii.
În cazurile în care sunt luate măsuri pentru evitarea zămislirii, dar aceasta are
totuşi loc, cuplul va trebui să primească această viață nouă cu recunoştință şi
bucurie. Ei o vor primi ca un dar al lui Dumnezeu, o vor prețui, proteja şi hrăni pe
toată perioada gestației. Dar, mai ales, vor fi conştienți că orice decizie de a avorta
acea viață nu poate fi privită de Biserică decât ca cel mai mare păcat, echivalent cu
crima. Spre deosebire de echivalenții lor catolici, episcopii şi preoții ortodocşi de
azi, sunt de acord de obicei că cuplurile căsătorite ar trebui să practice o formă de
planning familial, incluzând unele metode de contracepție. Totuşi, nu toți sunt de
aceeaşi părere. Acest dezacord ne arată că în Ortodoxie procrearea e înțeleasă ca
principalul scop şi justificarea esențială pentru activitatea sexuală. Prin urmare,
aspectul unitiv al iubirii sexuale este doar un corolar binecuvântat al procreerii,
care este un dar pentru care trebuie să ne bucurăm şi să aducem mulțumire, cu atât
mai mult cu cât principalul scop al căsătoriei creştine este participarea directă la
lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin creşterea de prunci.
Relațiile sexuale preconjugale şi extraconjugale (adulterele) violează
angajamentul legământului pe care căsătoria e menită să‐l stabilească. Dincolo de
actele criminale violente – ca violul sau incestul – sexul preconjugal ia cele două
forme cunoscute: una a relației întâmplătoare între cunoştințe, şi cealaltă a relației
mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul
scop este plăcerea – pentru distracție şi satisfacție – cu accentul pe sine şi pe
nevoile şi dorințele personale. Pentru că lipseşte angajamentul personal şi prin
urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea
celuilalt, chiar şi atunci când dorința este reciprocă. De aceea nu poate fi considerat
decât – în limbaj catolic – un „rău moral”. În concepția Bisericii, cu alte cuvinte,
actul sexual în afara angajamentului conjugal este păcat.
Mai dificil de abordat este cazul relațiilor sexuale. Aceasta nu pentru că
atitudinea Bisericii ar fi ambivalentă, ci întrucât există în societatea contemporană
o frecvență ridicată a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, chiar dacă ei
consideră că acest aranjament este de probă sau nu. În urma acestui fenomen, un
cuplu logodit doreşte să‐şi exprime dragostea şi angajamentul în mod sexual. De
ce ar fi ei obligați să aştepte, mai ales dacă situația financiară sau alte motive nu le
permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtăşească practic totul ca un cuplu
logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care
contracepția este atât de facilă şi eficace?
Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea de către
procreere este în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu‐şi poate împlini scopul
divin. La fel se întâmplă în cadrul unui mariaj în care cuplul refuză să aibă copii.
Nu discutăm situațiile în care cuplul întârzie acest lucru pentru o anumită
perioadă de timp sau chiar acelea în care, după naşterea a mulți copii, părinții se
decid pentru metodele contraceptive cu scopul de a menține familia la un număr
rezonabil. Este vorba de situația în care procrearea e respinsă în principiu, în
cadrul, sau în afara unirii conjugale. Prin însăşi natura sa, această atitudine este
păcătoasă. Intenționalitatea sa o face un rău moral, şi nu numai unul „ontic”.
Cu privire la viitorii soți, există o problemă teologică esențială ce trebuie
abordată. În I Cor. 7, Sfântul Pavel sfătuieşte cuplurile care nu‐şi pot asuma lupta
abstinenței să se căsătorească „de vreme ce e mai bine să te căsătoreşti, decât să
arzi (de poftă)”. Tonul ezitant al acestei concesii poate fi înțeles în lumina
convingerii Apostolului că parusia, a doua venire a lui Hristos, este aproape. Deci
este mai bine ca cineva să rămână în starea actuală, căsătorit sau singur, sclav sau
liber. Astăzi, în mod tragic, am pierdut această speranță eshatologică. Prin urmare,
perioada dinaintea căsătoriei poate fi apăsătoare atunci când e secondată de
decizia cuplului de a se abține de la relațiile sexuale.
Totuşi întreaga existență creştină, inclusiv sexualitatea trebuie privită în
această perspectivă eshatologică. De aceea, Sfântul Pavel leagă admonestările sale
privind puritatea sexuală – respingerea concubinajului, adulterului,
homosexualității şi a tot ce implică porneia – de apelul asumării noii vieți în Hristos
şi în Duhul. „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe şi în beții, nu în
desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcați‐vă în Domnul
Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Rom. 13, 13‐14). „Zic dar: În
Duhul să umblați şi să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva
duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să
nu faceți cele ce ați voi. Iar de vă purtați în Duhul nu sînteți sub Lege. Iar faptele
trupului sînt cunoscute, şi ele sînt: adulter, desfrînare, necurăție, destrăbălare, …”
(Gal. 5, 16‐19).
În această perspectivă eshatologică, căsătoria are o importanță teologică
fiind martor al noii creații a lui Hristos, susținută de Sfântul Duh. Există un singur
răspuns la întrebare. De ce să aştepți până la căsătorie pentru a te bucura de
relațiile sexuale? Răspunsul: pentru că sexualitatea este modul în care se realizează
legătura sacramentală a „unui singur trup”. Ea este singurul semn al acestei
legături şi singurul mod prin care este pecetluită, aşa cum oficierea Euharistiei este
semnul şi întâia expresie a preoției. Ca Taină a Bisericii, căsătoria trebuie oficiată în
public. Ea trebuie celebrată ca martor al harului coborât atât peste cuplu, cât şi
peste comunitatea credinței. Taina Căsătoriei, ca şi cea a Preoției, inițiază
persoanele într‐o viață a angajamentului plin de dragoste şi a slujirii sacrificatoare,
şi face acest lucru în şi pentru viața Bisericii ca întreg.
Limbajul contractual, propriu slujbei căsătoriei în Apus, a obscurat
caracterul esențial sacramental al căsătoriei. De asemenea, a fost uitat caracterul de
legământ al vocației conjugale. Ca taină şi legământ, căsătoria trebuie oficiată prin
ritualul liturgic al Bisericii, de vreme ce slujba în sine este cea prin care este
exprimat public angajamentul reciproc al cuplului, iar unirea lor e pecetluită de
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Această binecuvântare crează singură o unire conjugală, ce oferă unicul
context în care sexualitatea genitală poate fi exercitată în acord cu voia lui
Dumnezeu. Persoanele necăsătorite angajate în relații sexuale se aseamănă copiilor
noştri care se joacă „de‐a preotul”. Copiii pot citi din cărțile de cult, pot face fiecare
gest şi pot consuma pâine şi vin. Totuşi, ei nu sunt preoți, iar jocul lor nu e o taină,
de vreme ce nu sunt hirotoniți, iar dimensiunea eclesială lipseşte. Pentru ca oficiul
preoțesc să fie nu numai „valid”, ci şi real, Biserica trebuie să primească şi să
consfințească pe cel chemat la hirotonie, şi să asigure contextul sacramental în care
Dumnezeu a ales să‐şi reverse harul Său. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul celor
chemați la viața unirii conjugale. Fără acel context şi acea binecuvântare
sacramentală, nu există nici preoție, nici căsătorie. Nu este decât, în cel mai bun
caz, actorie, iar în cel mai rău, blasfemie.
Paralela trasată adesea între relațiile sexuale şi celebrarea euharistică nu este
nici prea romantică şi nici frivolă. Ambele acțiuni presupun consacrarea
sacramentală şi culminează în consumarea care aduce comuniunea cu cel iubit.
Mai mult, ambele acțiuni se bazează pe jertfa care pecetluieşte relația: jertfa lui
Hristos reactualizată în Euharistie şi jertfa cuplului, simbolizată de cununile
nupțiale, prin oferirea unuia celuilalt şi lui Dumnezeu. Aşa cum nimeni nu poate
participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia
o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care
Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relația lor să fie binecuvântată de
El, aşa cum Biserica a învățat şi a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi
adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina
Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relațiile lor
sexuale nu fac decât să hrănească „dorințele şi plăcerile cărnii”, iar ei sunt
incapabili să ajungă la comuniunea eternă şi la bucuria inefabilă a erôs‐ului divin
care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt.
Dacă preotul trebuie hirotonit pentru a primi „harul divin” care să‐i
împlinească oficiul, bărbatul şi femeia care doresc să trăiască ca „un singur trup”
trebuie să fie căsătoriți pentru a‐şi împlini chemarea lor personală. Altfel, ei trăiesc
în minciună, iar sarcina este un accident regretabil, pe când angajamentul divin ce
realizează mântuirea reciprocă nu există. Prin urmare, numai în contextul unei
uniri conjugale binecuvântate, sexualitatea însăşi poate fi privită ca mijloc esențial
al împlinirii voinței lui Dumnezeu în privința vieții şi mântuirii cuplului.
Cum vor reuşi însă tinerii să abordeze tensiunile fireşti ce sunt asociate cu
sexualitatea adolescentină? Aceasta este o problemă dificilă, de vreme ce căsătoria
este adesea amânată în zilele noastre până ce cuplul a ajuns în jurul vârstei de
treizeci de ani. Pe de altă parte, posibilitatea procreerii precum şi energia sexuală
există încă de la pubertate. Se ridică astfel problema expresiilor sexuale adecvate în
timpul „prieteniei” sau pe toată perioada logodnei.
Anumite culturi încearcă să evite problema prin interzicerea „întâlnirilor” şi
prin impunerea „căsătoriilor aranjate”. În funcție de etosul cultural respectiv,
această atitudine poate sau nu să se sfârşească bine. Unii creştini ortodocşi din
S.U.A., îngrijorați de presiunile sexuale şi promiscuitate, au încercat de asemenea
să‐i oprească pe copiii lor „să se implice în jocul întâlnirilor”. Uneori, acest lucru a
avut un rezultat pozitiv. Totuşi, pericolul constă în izolarea tinerilor de perechile
lor şi de cultură ca întreg. O abordare mult mai eficace ar fi să‐i învățăm pe copiii
noştri încă din copilărie adevăratul sens al sexualității, sădind în ei un simț al
respectului şi responsabilității în toate relațiile lor personale. În orice caz,
încercările adulților de a controla comportamentul sexual al adolescenților – în loc
să‐i conducă şi să‐i ghideze – sunt sortite eşecului, exceptând rarele cazuri în care
copiii chiar îşi doresc un asemenea control. Motivația pentru un comportament
responsabil trebuie să vină din lăuntrul tânărului. Ea nu poate fi în mod artificial
impusă de alții, fie ei părinții, fără să creeze resentimente şi înstrăinare.
Una din cele mai dificile decizii pe care trebuie să o ia un cuplu necăsătorit
este „până unde să meargă”. Când tinerii încep să se gândească la această
problemă, ei au de obicei în minte un număr de comportamente concrete de la
ținutul de mâini, la sărut şi pipăit, şi până la relațiile intime. Preocuparea lor ar
putea fi determinarea dinainte a nivelului implicării sexuale pe care şi‐o
vor permite. Totuşi, în lumina a ceea am spus despre natura şi scopul sexualității,
această abordare este cu totul inadecvată. În primul rând, este foarte greu de
stabilit dinainte limite precise. De exemplu, cuplul poate decide să nu se angajeze
în relații intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate. Emoțiile sunt
însă atât de nestatornice, iar pasiunea tinde să domine rațiunea, încât limita
propusă este călcată. Aceasta până ce unul îl convinge pe celălalt să se oprească,
sau celălalt capitulează în fața dorințelor interioare şi a presiunilor exterioare. În
asemenea circumstanțe au loc atât de frecventele abuzuri cunoscute sub numele de
„date rape” (viol la întâlnire).
Poate suna ciudat astăzi, dar singura călăuză morală în conformitate cu
învățătura Bisericii privind sexualitatea preconjugală este abstinența. Fecioria are o
valoare emoțională şi spirituală întotdeauna recunoscută şi prețuită printre
creştini, iudei şi alții cu un angajament religios solid. Se pare că mulți tineri de azi
redescoperă această valoare. Lupta lor trebuie recunoscută şi sprijinită de către
parohie, dar şi de familiile lor. (Din păcate, cu puține excepții, şcolile publice nu
pot oferi nici un fel de ajutor sau asistență privind acest aspect. Este mai uşor să
distribui prezervative decât să te confrunți cu problemele morale şi psihologice
care se ridică vis‐a‐vis de fascinația adolescentină pentru sex. Oricum, profesorii
preocupați se confruntă cu teribilul adevăr că peste jumătate din băieții şi fetele din
țara noastră au relații intime de la vârsta de aproximativ 18 ani).
Singura speranță pentru a‐i ajuta pe copiii noştri să‐şi păstreze virginitatea
sau chiar să se protejeze în mod eficace de SIDA, este aceea de a‐i încuraja să se
abțină de la relațiile sexuale până la căsătorie. Această încurajare trebuie dublată
de programe educaționale sponsorizate de comunitatea parohială, programe în
cadrul cărora responsabilitatea este în primul rând a preotului. Asemenea
programe ar trebui să‐i implice şi pe părinți pe cât posibil, învățându‐i semnificația
adâncă a sexualității şi sfătuindu‐i să facă acelaşi lucru cu copiii lor, încă din primii
ani de şcoală.
De asemenea, este important ca tinerii să fie sensibilizați asupra necesității
de a redirecționa energia sexuală dinspre sine spre ceilalți şi, mai ales, către
Dumnezeu. Convertirea eroticului în erôs nu este un simplu exercițiu monastic, ci
implică folosirea adecvată a sexualității de către fiecare creştin, bărbat sau femeie,
căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriți ar fi
abținerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală ce ar
conduce la orgasm. Pe măsură ce cele două persoane se cunosc, se bucură şi se
prețuiesc unul pe celălalt, este natural ca ei să treacă de la gesturile timide de
afecțiune la săruturi şi mângâieri. Totuşi ei ar trebui să‐şi amintească de fiecare
dată că „naturalul” este căzut şi – cu precădere pe tărâmul sexualității – este în
mod constant deschis spre demonic. Raționalizarea, sau pasiunile „raționalizate”
pot trece uşor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai
bune intenții s‐au pierdut, iar cuplul a cedat poftei. Aşa cum mulți tineri recunosc
la spovedanie: când se întâmplă acest lucru, ei se simt murdari şi ieftini, nu din
pricina sexului în sine, ci pentru că s‐a spulberat un ideal şi, mult prea des, cineva
este iremediabil rănit. E de prisos să spunem că, în asemenea momente,
sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoțită de fermitate, dar
trebuie să dăruiască iertare şi compasiune.
Este imposibil să impui limite – deci răspunsuri concrete la întrebarea „până
unde…” – pentru că este dificil să le observi când ele par să fie legale şi arbitrare.
Abordarea cea mai eficace este încurajarea tinerilor, începând cu preadolescența, să
mediteze şi să vorbească despre sensul vieții lor ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca
purtători ai chipului Său, şi ca persoane a căror singură valoare vine din fidelitatea
față de Dumnezeu şi mărturia dată despre El înaintea oamenilor. Din această
perspectivă trebuie abordată sexualitatea, în mod ferm şi deschis, cu respect deplin
pentru puterile ei, cât şi pentru frumusețea şi puterea ei creatoare.

0 comenteaza: