Subscribe:

miercuri, 13 august 2008

Despre liberul arbitru - in viziunea Sf Ioan Damaschin

Discuţia asupra liberului arbitru, adică asupra celor ce sunt în puterea
noastră, pune mai `ntâi problema dacă este ceva în puterea noastră. Aceasta
pentru motivul că mulţi se opun acestei afirmaţii. In al doilea loc pune
problema: care sunt cele în puterea noastră si asupra cărora avem stăpânire.
In al treilea loc pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu
creându-ne ne-a făcut liberi.
Revenind aşadar la prima problemă, să demonstrăm mai intâi că sunt
în puterea noastră unele acte chiar din acelea recunoscute de ei că nu sunt
în puterea noastră. Şi să spunem în modul următor.
Ei susţin că pricina tuturor celor care se intâmpla este sau
Dumnezeu, sau necesitatea, sau soarta, sau natura, sau norocul, sau
întâmplarea. Opera lui Dumnezeu este fiinţa şi pronia; opera necesităţii este
mişcarea celor care sunt totdeauna la fel; opera soartei este ceea ce se
îndeplineşte prin ea cu necesitate, căci şi soarta este opera necesităţii; opera
naturii este naşterea, creşterea, distrugerea, vegetalele si animalele; opera
norocului, cele rare şi neaşteptate. Căci ei definesc şi norocul ca o
coincidenţă şi un concurs a două cauze, care îşi au începutul în alegere, dar
care au un alt rezultat decât cel natural. Spre exemplu: cineva săpând o
goapă, găseşte o comoară. Nici cel care a pus comoara nu a pus-o astfel
`ncât altul să o găsească, nici cel care a găsit-o n-a săpat astfel `ncât să
găsească comoara; ci unul ca să o dezgroape când va voi, iar celălalt ca să
sape groapa. Dar s-a întâmplat altceva decât ceea ce intenţionau amândoi.
Opera intâmplarii sunt cele ce se intâmpla celor neînsufleţite şi iraţionale închip nefiresc şi atehnic. Astfel spun ei. In care din acestea deci să clasăm acţiunile omeneşti, dacă omul nu
este cauza in principiul acţiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui
Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele
nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac
parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele
naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele; nici norocului, căci acţiunile
oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici intâmplarii, căci ei susţin că cele
produse de intâmplare aparţin celor neînsufleţite sau iraţionale. Ramâne
deci ca însuşi omul, care acţionează si lucrează, să fie principiul faptelor
sale si să aibă liberul arbitru. Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este
principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci
la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stapânul acţiunii sale?
Orice deliberare se face în vederea acţiunii. Iar a declara că este de prisos
partea cea mai frumoasă si cea mai de preţ din om, ar fi una din cele mai
mari absurdităţi. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea
acţiunii, căci orice deliberare este în vederea acţiunii si din pricina acţiunii.


0 comenteaza: