Subscribe:

sâmbătă, 26 iulie 2008

Sufletul omului dupa moarte - Ier. Serafim Rose

Experienţa „în afara trupului”
Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit,
potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se
află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea
poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi
încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte
într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar
„pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se
află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o
mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei
cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată
câteva extrase din aceste experienţe:
„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea
întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de
nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci ... îmi aduc
aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort”.„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine,
uşurare - doar linişte”.I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat
uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport,
dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le
vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta”.„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul
meu ... Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o
parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine”.Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu
vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor,
de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam
că sunt cu totul singur, cu mine însumi”Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană
este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii
sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte
precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele
alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte
exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul
deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul
lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă
era tot oarbă - este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care
vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările
minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul
săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta
vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o
face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross,
„Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer,
1977, pag. 103-104).
Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte
uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa
morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că
aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau
conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din
trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi
simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

0 comenteaza: