Subscribe:

sâmbătă, 26 iulie 2008

Sufletul omului dupa moarte - Ier. Serafim Rose

Experienţa „în afara trupului”
Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit,
potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se
află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea
poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi
încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte
într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar
„pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se
află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o
mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei
cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată
câteva extrase din aceste experienţe:
„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea
întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de
nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci ... îmi aduc
aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort”.„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine,
uşurare - doar linişte”.I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat
uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport,
dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le
vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta”.„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul
meu ... Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o
parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine”.Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu
vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor,
de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam
că sunt cu totul singur, cu mine însumi”Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană
este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii
sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte
precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele
alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte
exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul
deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul
lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă
era tot oarbă - este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care
vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările
minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul
săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta
vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o
face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross,
„Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer,
1977, pag. 103-104).
Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte
uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa
morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că
aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau
conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din
trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi
simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

miercuri, 23 iulie 2008

Calugarii-cuvinte alese din "Veniti de luati bucurie"


Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrâneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului.
Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităţi de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic „bătrân”, nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută.
Bătrâneţea călugărului nu vine doar la bătrâneţe, poate să fie şi la tinereţe.Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua când am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decât oricând în viaţa voastră de până acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decât viaţa comună, a celor mulţi”.
Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cândva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ când s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.

Calugarii

Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrâneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului.

Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităţi de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic „bătrân”, nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...

Bătrâneţea călugărului nu vine doar la bătrâneţe, poate să fie şi la tinereţe.

Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.

Când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.

În ziua când am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decât oricând în viaţa voastră de până acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decât viaţa comună, a celor mulţi”.

sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.
Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cândva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ când s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.

luni, 21 iulie 2008

Despre intrarea in monahism


Ca răspuns pentru cei care m-au întrebat cum se poate intra in viaţa monahală,am extras acele articole pentru a le expune celor care doresc sa afle mai multe despre această temă.

Primirea în mãnãstire, schit sau metoc a celor care doresc sã intre în monahism se face numai cu aprobarea Chiriarhului.

*Cel care doreste sã intre în viata monahalã este dator sã înainteze Chiriarhului locului o cerere scrisã, însotitã de urmãtoarele acte:

- certificatul de nastere;

- certificatul de botez;

- actul de studii (solicitantul, dacã este minor, sã fie absolvent al Scolii generale, cel putin si sã aibã acordul pãrintelui sau tutorelui;

- cazier judiciar;

- certificat de stare civilã, din care sã se constate cã nu are nici una din obligatiile familiale prevãzute de Codul familiei;

- recomandarea preotului paroh;

- act privind stagiul militar si declaratia cã renuntã la averea sa donând-o rudelor sau mãnãstirii;

-fisa medicalã privind starea sãnãtãtii fizice si psihice.

Vârsta minimã pentru primirea în mãnãstire, ca novice, este de 16 ani (cu acordul scris al pãrintilor sau tutorilor).

Minorii vor depune si consimtãmântul scris al ambilor pãrinti sau al tutorilor.

*- La primirea în mãnãstire, staretul (stareta) va avea în vedere cercetarea amãnuntitã a noului venit: scopul venirii (vocatie, deceptie, interese personale), starea fizicã si psihicã, caracter, temperament, aptitudini, cunostinte religioase, formare spiritualã, hotãrâre, impedimente.

*- Dupã cercetarea actelor de mai sus, staretul (stareta) mãnãstirii (schitului) încredinteazã pe noul venit unui (unei) cãlugãr (consiliere) din Consiliul Duhovnicesc si-l aseazã în ascultãrile mãnãstirii pentru începãtori, iar în cazul când candidatul (candidata) dovedeste o purtare bunã si este folositor obstii mãnãstiresti, dupã o probare de trei luni, staretul (stareta) îl (o) recomandã Chiriarhului pentru admiterea în rândul fratilor, înaintându-i cererea cu toate actele, urmând ca, dupã aprobare, sã fie rânduit pentru ispitirea canonicã.

*** Ispitirea canonicã

*- Ispitirea canonicã sau noviciatul dureazã de la primirea în mãnãstire (schit) si pânã la tunderea în monahism a celui admis. Timpul ispitirii canonice cuprinde trei stadii:

Primul stadiu este primirea în mãnãstire pânã la admiterea noului venit în rândul fratilor (adicã 3 luni).

În acest timp, fratele (sora) este considerat începãtor si este povãtuit(ã) de îndrumãtorul duhovnicesc si de duhovnicul sãu spre toatã fapta cea bunã si ferirea de tot rãul si a-si cerceta constiinta sa: toate gândurile, cuvintele si faptele sale descoperindu-le, nefãtarnic, pãrintelui (maicii) sãu (sale) duhovnicesc, în fiecare searã si nimic sã nu facã dupã voia sa, chiar dacã i s-ar pãrea cã este bine, ci toate sã asculte de opvãtuitorul sãu, stiind cã voia sa este tãiatã.

Acum, el(ea) este trecut(ã) prin diferite ascultãri gospodãresti, pentru a i se vãdi rãbdarea si înclinatiile practice.

Totodatã, va participa cu regularitate la sfintele slujbe, pentru a se deprinde cu rânduielile bisericesti.

Pe baza referintelor îndrumãtorului duhovnicesc, staretul (stareta) va respinge pe novice sau îl va propune Chiriarhului pentru admiterea în rândul fratilor care primesc binecuvântarea de a purta dulamã.

*- Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fratilor pânã la îmbrãcarea în haina monahalã (dulamã). ÎN aceastã perioadã, fratele (sora) stã sub aceeasi îndrumare si face aceleasi ascultãri ca la art.17, stãruind sã se deprindã si mai temeinic în asteptare, în rãbdare, în înfrânare si tãierea voii.

Îndrumãtorul duhovnicesc este dator a supraveghea cu toatã grija pe începãtor, dacã într-adevãr cautã pe Dumnezeu, dacã are râvnã pentru lucrul Domnului (rugãciune), dacã este grabnic la ascultare, dacã rabdã dojana; trebuie sã i se spunã toate greutãtile si ispitele ce se întâlnesc în calea spre Dumnezeu.

Cei gãsiti neãptriviti vor fi îndrumati spre alt mod de viatã.

Acest al doilea stadiu dureazã cel putin sase luni si cel mult trei ani.

Cei gãsiti corespunzãtori si cu vocatie monahalã, pe temeiul referintelor îndrumãtorului duhovnicesc, este recomandat Chiriarhului spre a fi trecut în rândul rasoforilor.

*- Al treilea stadiu este la îmbrãcarea hainei monahale (rasofor) si pânã la tunderea în monahism.

La trecerea în rândul rasoforilor se va oficia slujba din Molitfelnic, potrivit rânduielilor. Candidatul este tuns ca rasofor, i se schimbã numele, i se dã rasã, culion, camilafcã, centurã si metanie. Acum, rasoforul (rasofora) trebuie sã aibã o sporitã îndrumare si supraveghere în viata monahalã si anume:

Sã pãzeascã pravila Bisericii si cele sapte Laude, viata de obste, smerenia, tãcerea, portul modest si cuviincios si, mai ales, sã aibã în tot timpul rugãciunea lui Iisus în gurã, în minte si în inimã, nevoindu-se a-si împreuna lucrul cu rugãciunea.

Rasoforului (rasoforei) i se pot încredinta, dacã este destoinic(ã), si ascultãri deosebite.

Starea de rasofor dureazã cel putin sase luni si cel mult trei ani.

Potrivit canoanelor 19 Ancira si 18 al Sfântului Vasile cel Mare, rasoforul care pãrãseste mãnãstirea, în cazul cã se cãsãtoreste, i se oficiazã numai cununia a douã si nu poate fi hirotonit preot.

*- Absolventii scolilor de cântãreti bisericesti si Seminariilor Teologice, licentiatii si doctorii în Teologie pot primi haina monahalã si pot fi rasofori într-un timp mai scurt, cu aprobarea Chiriarhului.

***Tunderea în monahism

*- Dacã în timpul ispitirii canonice, candidatul(a) dã dovadã de suficientã pregãtire si chemare pentru monahism si dacã si-a însusit temeinic cunostintele pravilelor cãlugãresti si, mai ales, Regulile Sfântului Vasile cel Mare, dacã dovedeste cã-si dã seama de rostul cãlugãriei si numai dacã a împlinit vârsta de 21 de ani, având consimtãmântul scris al duhovnicului si recomandarea Consiliul Duhovnicesc si a staretului(ei), Chiriarhul aprobã tunderea în monahism.

* - Dacã în timpul ispitirii canonice, fratele (sora) ar fi în primejdie de moarte si ar cere cãlugãria ca cea mai de pe urmã dorintã pentru mântuirea sufletului, atunci, cu binecuvântarea Chiriarhului eparhiot, sã fie tuns(ã) în monahism, conform hotãrârii canoanelor pentru asemenea caz (Can. 26 al Sf. Nichifor Mãrturisitorul).

*- Tunderea în monahism nu este îngãduit a se face decât numai în mãnãstire (schit), de cãtre Chiriarh sau delegatul sãu din cinul monahal, adicã în mãnãstiri de cãlugãri, dacã este frate, si mãnãstiri de cãlugãrite, dacã este sorã, si dupã regulile stabilite mai sus.

*- Prin voturile monahale, cãlugãrul s-a fãcut pe sine, pentru întreaga-i viatã, dar lui Dumnezeu.

*- Gradele monahale sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon, ieromonah, singhel, protosinghel si arhimandrit.

La maici se disting: starete fãrã cruce si starete cu cruce (stavrofore).

Gradele monahale se dau de Chiriarh la interventia staretului (staretei) pe baza unei recomandãri a Consiliului Duhovnicesc al mãnãstirii respective, numai celor cu pregãtire si merite deosebite. Gradul de arhimandrit se va conferi de Chiriarhul locului, cu aprobarea Sfântului Sinod (art. 82 din Statut).

*- Conform hotãrârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice (Can.4, Sin. IV; Can.21, Sin.VII), cãlugãrii sunt datori a rãmâne în ascultare pânã la sfârsitul vietii lor în mãnãstire unde au fost tunsi sau unde au fost rânduiti de Chiriarh, pãzind întru totul disciplina canoanelor si rânduielilor monahale si ascultãrii neconditionate, fiindu-le interzisã mutarea cu de la sine putere dintr-o mãnãstire în alta.

vineri, 11 iulie 2008

Curăţia sufletului


Curăţia sufletului este starea firească a omului. Pentru că Dumnezeu aşa l-a zidit dintru început, precum menţionează Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om fără răutate, sincer, virtuos, fără supărare, fără griji, împodobit cu strălucirea fiecărei virtuţi, în "" - "" inzestrat cu toate bunătătile". Cu neascultarea protopărinţilor începe să se strice şi să se înnegrească treptat această dumnezeiască icoană, iar locul virtuţilor care împodobeau sufletul omenesc este luat de răutăţile de tot felul, omul pierzând din ce în ce mai mult bunătatea dintru început şi a decăzând în starea cea potrivnică firii, în păcate şi patimi. Astfel setoceşte continuu conştiinţa, legea morală sădită în om, şi se instalează treptat uitarea lui Dumnezeu şi stăpânirea cea demonică.
Însă nici în această tragică stare dragostea lui Dumnezeu nu părăseşte zidirea Sa. Se descoperă în multe moduri omului pe Sine şi voia Sa, până la ,plinirea vremii", când Se va întrupa Fiul şi Cuvântul Tatălui şi va învinge pe diavol cu Sfintele Sale Patimi şi slăvită Învierea Sa şi va îndumnezei firea omenească.
Legea lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în Sfânta Scriptură, în Vechiul şi Noul Testament, are rostul de a-1 readuce pe om de la starea cea potrivnică firii, a păcatului, la starea cea conformă firii, a virtuţii, şi de a-l îndumnezei cu harul Duhului Sfânt.
Vindecarea de patimi şi dobândirea virtuţilor opuse acestora se realizează prin ţinerea poruncilor dumnezeieşti. După Sfântul Ioan Damaschin:
,,Sufletul se împarte în trei: raţiune, iuţime şi poftă. Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulţumirea, încuviinţările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestor rele este credinţa neşovăită în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, ţinerea de minte a răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, nerăutatea şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, adulterul, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii,pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorirea bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea înfierii".
Cu siguranţă, de vreme ce părtile sufletului omenesc constituie o unitate indestructibilă, patimile, ca şi virtuţile, nu sunt independente, ci una este legată de cealaltă şi, dacă sufletul rămâne în vreuna din acestea, nu va putea scăpa nici de celelalte. Cel care vrea să-şi revină la cele după fire - la starea primordială - şi să ajungă la îndumnezeire trebuie să pornească război împotriva tuturor patimilor.
Sfinţenia se dobândeşte prin curăţirea de toate patimile şi prin împroprierea binelui, în conlucrare întotdeauna cu dumnezeiescul har, cel care se dă după voinţa omului.

miercuri, 9 iulie 2008

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!


Stim cu toţii, iubiţi cititori ştirile care au aprins, zilele acestea. spiritele in Biserica Ortodoxă Română, cu referire la actul liturgic pe care Î.P.S. Nicolae Corneanu l-a făcut şi anume, faptul că s-a împărtăşit la o slujbă a greco-catolicilor. Cu siguranţă, scopul acestei fapte îl cunoaşte doar Î.P.S Sa.

M-am uitat pe câteva site-uri unde Î.P.S Sa era înjosit in fel si chip de mulţi oameni, ba mai mult si de unii care se semnau a fi călugări, ceea ce cred ca depăşeşte orice atitudine creştinească şi cu atât mai mult ortodoxă.

Le amintesc celor in cauză că nu ei sunt cei care fac dreptate prin spusele lor in Biserica Ortodoxă Română ci Sfântul Sinod. Şi le trimit din partea P.F Sale următoarele cuvinte:
„...este necesar ca ortodocşii clerici, monahi si mireni să nu folosească cu uşurinţă si patimă cuvinte grele ca „erezie” si „eretici”, „apostazie” si „trădare”, la adresa altor ortodocşi sau la adresa altor creştini, deoarece adesea sub pretextul că salvăm Ortodoxia ne urâţim sufletul, întrucât despărţim dreapta credinţă de iubirea creştină smerită. Uităm că de fapt trebuie să „ţinem
adevărul în iubire” (Efeseni 4, 15), să apărăm si să promovăm „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel.”

Tot P.F. Sa mai adaugă:” Prin urmare, este necesar ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române să reafirme, pe baza legăturii dintre unitatea de credinţă si unitatea Bisericii, că nu este permis niciunui cleric sau mirean ortodox să primească împărtăşirea euharistică în altă Biserică decât cea Ortodoxă, iar cei ce au făcut aceasta să nu o mai repete.”
Fraţilor, nu vă lăsaţi împinşi de mâna diavolului spre a pica in păcatul urii….căci pierdeţi din start orice posibilitate de mântuire încălcând marea poruncă a iubirii. Dumnezeu să ne ierte pe toţi!

Pr Laurenţiu