Subscribe:

joi, 29 mai 2008

Antim Ivireanul - viata & activitatea




Antim Ivireanul este cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării Româneşti, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească.

Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică” . Cu privire la data şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe, aprox 1650 , dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”.

Un capitol controversat din viata lui o constituie împrejurările în care a scăpat din robie, şi locul unde şi-a însuşit arta tipografică, în care avea să exceleze. Se cunoaşte însă o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, scrisoare în care patriarhul se plângea că nu are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite. Astfel, se pare că scopul în care Antim a fost răscumpărat din robie se desluşeşte cu uşurinţă, şi mai ales apare şi ocupaţia lui mai bine de un sfert de veac. Tot la Constantinopol avea să deprindă şi meşteşugul artelor plastice, ca sculptura, pictura, şi mai ales caligrafia şi broderia.

Se pare că înainte de a ajunge în Ţara Românească, Antim a făcut un popas la Iaşi, unde fusese înfiinţată tipografia grecească la mânăstirea Cetăţuia în 1680. Astfel a ajuns să lucreze în această tipografie, unde ar fi deprins meşteşugul tipăririi şi ar fi putut studia limbile română şi slavonă.Ajuns la Bucureşti prin 1690, Antim şi-a început activitatea la tipografia mitropoliei, sub conducerea episcopului moldovean Mitrofan al Huşilor, refugiat la curtea lui Brâncoveanu. În anul 1691,Mitrofan este numit episcop al Buzăului, astfel că lui Antim îi revine sarcina conducerii tipografiei, care ajunge „Tipografie domnească”.

Începând cu 1691, Antim, printr-o muncă dificilă şi îndelungată, va reuşi să strălucească în privinţa activităţii tipografice, tipărind sau supraveghind tipărirea a 64 de cărţi de diferite mărimi. Exemple : · Evangheliarul greco–român (1693) · Psaltirea (1694,limba romana), Evanghelia (1697);

Rodul muncii proprii îl constituie 38 de volume, restul fiind rodul strădaniilor ucenicilor săi : ipodiaconul Mihail Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. Antim are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar 6 cărţi sunt traduse de el în limba greacă. 6 volume au fost tipărite cu cheltuiala sa, cinci cu blagoslovenia sa, iar 10 au fost date de pomană cititorilor.

Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi ieromonah, Antim a fost mutat la Snagov, ca egumen, unde a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi. cea mai mare parte a utilajului era construit de el. Aici va iniţia şi o şcoală de imprimerie „care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la noi” şi care va rodi 14 cărţi, 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonă, una greco-română şi una greco-arabă.

Din 1701 Antim se strămută la Bucureşti, unde îşi va relua activitatea de tipograf, deşi va continua să fie şi egumen al Snagovului, atestat până la 21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui la Bucureşti, fără să renunţe la egumenat nu ne sunt cunoscute, dar cert este că odată cu plecarea lui Antim de aici va înceta şi funcţionarea tipografiei. În perioada 1701-1705 Antim va duce la tipografia mitropoliei o rodnică activitate tipografică şi artistică, perioadă în care cunoştinţele sale teologice şi culturale s-au desăvârşit. Acum el va scoate de sub tipar 15 cărti : 11 în greacă, apărute sub influenţa curentului grecesc de la curte, 2 româneşti, una slavo-română şi una greco arabă. Activitatea sa strălucită, calităţile sale deosebite de teolog şi învăţat, cât şi demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, toate acestea au dus la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic, fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit acest lucru. Astfel, în ziua de 17 martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, după care s-a mutat la Râmnic, luând cu el şi utilajul tipografic de la Snagov.Carti tipărite acum: · Psaltirea (1710),· Octoihul (1712), · Liturghierul (1713),

El a fost cel care a pus, la noi, bazele învăţământului şcolar gratuit în Ţara Românească, prin înfiinţarea a 3 şcoli, numite „şcoli de pomană” în care învăţământul era gratuit.

Dar cea mai bogată activitate desfăşurată de Antim la Râmnic a fost tot aceea de tipograf, marele merit al lui fiind acela că va tipări în româneşte cărţile de importanţă capitală pentru slujbele bisericeşti.

Activitatea sa la Râmnic va fi întreruptă însă, deoarece meritele sale personale, cât şi înaltul prestigiu de care se bucura atât în ţară cât şi în Orientul ortodox, îl vor propulsa pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, şi anume aceea de mitropolit al Ungrovlahiei.

La 21 februarie 1708, după confirmarea alegerii sale în această înaltă demnitate bisericească, a fost strămutat de la Râmnic la Bucureşti, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei. Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată şi despre ea s-au scris multe articole şi studii, dar fără să se poată spune că a fost epuizat tot ce putea fi spus în această privinţă. Vom reţine însă esenţa, şi anume înflăcăratul său patriotism şi recunoştinţa păstrată în inimă, atât pentru Ţara Românească, patria sa adoptivă, cât şi pentru ţara sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit, până la acea dată, o constituie opera sa de căpătâi Predicile sau Didahiile, pe care Antim le-a ţinut la unele duminici şi sărbători, în timpul păstoririi sale.Predica sa este o predică gândită şi trăită, compusă şi aşezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii, şi expusă cu convingere, cu alte cuvinte o predică elaborată cu înaltă competenţă.

Dovadă de patriotism au fost şi cele două încercări ale lui Antim de a scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti, din 1711, şi prin apropierea de austrieci, în 1716. Acest lucru i-au adus arestarea, caterisirea şi condamnarea la deportare pe viaţă la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, toate din pricina fanariotului Nicolae Mavrocordat, pe atunci domn al Ţării Româneşti. In plus, sultanul dăduse porunca de osândire la moarte, astfel că, pe 22 decembrie 1716, soldaţii care îl transportau spre muntele Sinai, l-au omorât, trupul fiindu-i aruncat într-un afluent al râului Mariţa, anume Tunigia, care trece prin Adrianopol.

Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, a produs în întreaga Valahie o generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la Muntele Sinai. Lumina vieţii lui însă nu s-a stins niciodată în conştiinţa neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.Câtiva ani mai târziu, dupa moartea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedeapta caterisire a sfântului si a fost reabilitat.A fost canonizat

de Biserica Ortodoxa Romana in anul 1992.

Un nou ocrotitor al Moldovei - Sf Mitropolit Varlaam



MITROPOLITUL VARLAAM



Cea mai însemnată dintre domniile Moldovei în prima jumătate a sec. al XVII-lea a fost a lui Vasile Lupu (1634-1653), sprijinitor al culturii şi al Bisericii. În cursul domniei lui,Biserica Ortodoxă a ajuns la o strălucire pe care nu o mai cunoscuse din timpul lui Ştefan cel Mare. Aceasta s-a datorat şi lui Vasile Lupu,dar şi mitropolitului Varlaam,care a păstorit în tot cursul domniei sale(1632-1653).

Viaţa mitropolitului Varlaam. Era originar din părţile de sud ale Moldovei, din fostul ţinut Putna, născut într-o familie de răzeşi cu numele Moţoc. De tânăr şi-a îndreptat paşii spre „schitul lui Zosin” de pe valea Secului, în preajma căruia marele vornic Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche, au ridicat Mănăstirea Secu .Acolo a învăţat carte grecească şi slavonească, sub îndrumarea unui călugăr cu numele Dositei. În curând a ajuns egumen al Mănăstirii Secu. Pe lângă grijile gospodăreşti,egumenul Varlaam a avut şi preocupări cărturăreşti. Atunci a tradus în româneşte lucrarea ascetică Leastviţa Sfântului Ioan Scărarul.

Datorită activităţii sale cărturăreşti, cât şi vieţii sale curate ,el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit , iar domnitorul Miron Barnovschi (1626-1629) l-a făcut duhovnic al său A ajuns în curând unul din sfetnicii apropiaţi ai acestui domn, care,în 1628, l-a trimis în fruntea unei solii la Moscova să cumpere icoane pentru ctitoriile sale. În drum spre Moscova, aceasta s-a abătut şi pe la Kiev, unde era pe atunci egumen al vestitei Lavra Pecerska românul Petru Movilă. Ajunşi la Moscova , trimişii Moldovei au fost primiţi de ţar , apoi Varlaam a comandat mai multe icoane la doi zugravi de aici .A zăbovit mai mult timp în capitala Rusiei, căci abia în decembrie 1629 s-a întors acasă. Ajuns în Moldova, a găsit lucrurile schimbate, căci Miron Barnovschi fusese înlăturat din scaun. Varlaam s-a retras atunci la Mănăstirea Secu.

Dar frumoasele sale însuşiri,cultura sa adâncă,srădania sa neobosită în slujba Bisericii l-au făcut vrednic de cinstea de a fi ales în scaunul de mitropolit al Moldovei. Hirotonia întru arhiereu a avut loc în ziua de 23 septembrie 1632.Primii ani de păstorire ai mitropolitului Varlaam s-au desfăşurat în vremuri destul de tulburi,din pricina unor schimbări de domnie. Ea a continuat apoi în tot cursul domniei lui Vasile Lupu.

Din multipla activitate a mitropolitului Varlaam,reţinem mai ales pe cea cărturărească. La îndemnul său,Vasile Lupu s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii,adresându-se în acest scop lui Petru Movilă,acum mitropolit al Kievului. Acesta i-a trimis o tipografie,care a fost instalată în chiliile Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Aceasta a fost prima tipografie din Moldova. Aici a început mitropolitul Varlaam tipărirea de cărţi în româneşte,toate cu alt cuprins decât al cărţilor de slujbă bisericească.

Cazania din 1643.Cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam,şi în acelaşi timp una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti,este intitulată Cartea românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari sau Cazania,apărută la Iaşi,în 1643.Are 506 file,ilustrate cu numeroase gravuri,reprezentând scene biblice,chipuri de sfinţi la care se adaugă iniţiale înflorate,frontispicii,viniete,podoabe finale. Cartea începe cu un „Cuvânt” adresat de Vasile Lupu „la toată semenţia românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”,arătând că oferă „acest dar limbii româneşti,carte pre limba românească,întăiu de laudă lui Dumnezeu,după aceia,de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici”. Urma apoi un „Cuvânt către cetitoriu” al mitropolitului. Din aceste două prefeţe se desprinde ideea unităţii de neam şi de limbă a românilor din Moldova,Muntenia,â şi Transilvania.

Cartea are două părţi .Partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici,iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii la diferite sărbători.

Mitropolitul moldovean şi-a cules materialul „din multe scripturi din limba slavoniască”,arătând în prefaţă că este „adunată din toţi tălcovnicii Sfintei Evanghelii,dascălii Bisericii noastre”.Varlaam are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii,care circulau în ţările româneşti în manuscris,traduse din greceşte sau din slavoneşte,le-a revizuit şi le-a dat ca „dar” întregului popor român. Cazania a adus un aport preţios la formare limbii noastre literare,fiind scrisă într-un stil viu şi plin de culoare,cu fraze bogate în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice Prin conţinutul ei,dar şi prin frumuseţea graiului,Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte românească veche,ajungând nu numai în mâna episcopilor şi a preoţilor,ci chiar a credincioşilor de la sate Cea mai largă răspândire a cunoscut-o în Transilvania,unde s-au făcut copii după ea şi au avut loc procese pentru a intra în posesia ei.

Şapte Taine. A doua carte de seamă a lui Varlaam este cea intitulată Şapte Taine ale Bisericii ,apărută la Iaşi în 1644.Era o explicare,sub formă de întrebări şi răspunsuri, a celor Şapte Taine,cu rânduiala lor Cartea era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor di Transilvania,care nu recunoşteau cele Şapte Taine.

Răspunsul la Catehismul calvinesc. A treia lucrare a mitropolitului Varlaam se intitula Răspuns la Catehismul calvinesc. Se ştie că în 1642,conducătorii calvini ai Transilvanie au publicat un Catehism la Alba Iulia .Un exemplar din acesta a ajuns în mâna învăţatului boier Udrişte Năsturel,la care l-a aflat apoi mitropolitul Varlaam,când fusese în Ţara Românească pentru ca să împace pe Matei Basarab cu Vasile Lupu. Citindu-l şi constatând că era „plin de otravă de moarte sufletească”, mitropolitul moldovean a socotit că este de datoria lui să convoace un sobor al ierarhilor din ambele ţări,pentru a lua atitudine împotriva Catehismului. Soborul în 1644 la Iaşi sau la Suceava şi a avut misiunea de-a aproba Răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam La Catehismul din 1642. Deosebit de însemnată este prefaţa sa,în care apare din nou ideea de unitate naţională.

Şcoala Superioară de la Iaşi. În 1640,Vasile Lupu,la îndemnul mitropolitului Varlaam,a pus bazele unui Colegiu la Iaşi. El s-a adresat mitropolitului Petru Movilă al Kievului,cerând să-i trimită dascăli învăţaţi,ceea ce acesta a şi făcut .Aici se predau limbile greacă,slavonă,latină,teologia,astonomia,gramatica,filozofia,retotica,dialectica,aritmetica, geometria. Academia a decăzut după ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc.

În 1653,când Vasile Lupu a pierdut tronul,Varlaam s-a retras la Mănăstirea Secu de unde plecase cu 21 de ani în urmă. A trăit în liniştea acestei mănăstiri până la moartea sa în toamna anului1657.A fost canonizat in anul 2007 iar ziua sa de prăznuire este pe 30 august.

sâmbătă, 24 mai 2008

Ieromonahul Sava de la Esfigmenu


Unul din cei mai iubiţi prieteni ai Părintelui Tihon a fost şi prea cuviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi a ajuns la o mare înălţime duhovnicească. Părintele Sava de mic copil, de la 14 ani a venit în Grădina Maicii Domnului şi, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada, s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte! Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viaţa Sfântului Ioan Colibaşul, care i-a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.


S-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se ia în considerare pe sine, de aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate. Atletul lui Hristos însă prăznuia cu răbdare în dureri, aducându-şi aminte de Sfinţii Mucenici şi slavoslovind pe Dumnezeu.


Când îl întrebam: „Cum o duci cu sănătatea?", acela îmi răspundea: „Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Eu nu sufăr nimic în comparaţie cu Sfinţii Mucenici, şi nici n-am făcut nimic în comparaţie cu cuvioşii Părinţi". Deşi niciodată nu şi-a lăsat îndatoririle duhovniceşti până la bătrâneţe, când l-au părăsit puterile sale trupeşti şi când durerile s-au mărit, Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule".

Părinţii Mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, şi el a făcut ascultare ca un bun ascultător. însă Părintele Sava cel iubitor de linişte s-a chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi a rugat pe Părinţi să-1 aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului. Părinţii au fost de acord şi l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalandu, ca să-şi revină puţin şi după aceea să plece spre Sfântul Munte. însă într-o noapte toată Mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă şi stareţa nu ştia de unde provine. După puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava îşi dăduse duhul. Numai atunci au înţeles că mireasma aceasta ieşea din sufletul aromat al Părintelui Sava. După aceea au venit şi Părinţii şi l-au dus la metania lui. Să avem binecuvântarea lui. Amin

Despre mantuire si nevointe (Ale Marelui Vasile)

Pr Petroniu pe veranda Schitul Podromu - Athos
Împărăţia Cerurilor este a celor ce se luptă şi se trudesc şi cei care sunt buni luptători o răpesc, precum zice cuvântul Evangheliei, adică supunerea trupului pe care o poartă cu nevoinţă cei ce sunt ucenici ai lui Hristos, când se leapădă de toate voile lor şi de odihna trupului, cu paza tuturor poruncilor lui Hristos.
De vrei ca să dobândeşti Împărăţia lui Dumnezeu, nevoieşte-te să te faci bun luptător. Supune grumazul tău sub jugul lui Hristos, strânge răstelele pe lângă jugul tău şi să frece acel jug cerbicia ta; supuneţi grumajii cu osteneala faptelor bune în posturi şi în privegheri şi în rugăciuni, în lacrimi, în lucrul mâinilor şi întru răbdarea de fieştece scârbă ce îţi vine , şi dinspre diavolul şi dinspre oameni. Să nu te supună vreun cuget al mândriei, smerindu-te din bunătăţi, şi osteneli, şi să nu cumva să se întâmple la sfârşitul vieţii tale, că rămânând) lipsit de bunătăţi, te vei afla de Împărăţia Cerului lipsit. Să nu te facă acel gând să te mândreşti întru dregătoria ce ai. Ci mai vârtos că te smerească. Că procopseala sufletului este smerenia. Iar lipsa acestuia şi necinstea se naşte din mândrie şi înălţare. Cu cât ţi se va întâmpla a te apropia de cele mai mari dregătorii ale preoţiei, cu atâta să te smereşti însuţi păzindu-te cu pilda feciorilor lui Aaron. Cunoştinţa Dumnezeieştii credinţe este cunoştinţa smereniei şi a blândeţii. Smerenia este râvna lui Hristos, iar mândria şi înălţarea şi obrăznicia sunt râvna diavolului. Sileşte a râvni lui Hristos iar nu lui antihrist. Râvneşte lui Dumnezeu iar nu celuia ce este împotriva lui Dumnezeu. Râvneşte Stăpânului iar nu nesupusului, milostivului Dumnezeu iar nu nemilostivului diavol, iubitorului de oameni Dumnezeu iar urâtorului de Dumnezeu satana. Fi următor celor rânduiţi întru Împărăţia Cerurilor, iar nu celor rânduiţi la întuneric. Să nu te îndemni a grăi de rău vreodată întru adunarea fraţilor, ca să nu pui sarcini străine ale păcatelor în grumajii tăi.

vineri, 23 mai 2008

Plictiseala si perversiunea-viziune Danion Vasile

Părintele Constantin Mihoc spunea că "perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea şi gravitatea ei este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte.

Viaţa sexuală a oricărui cuplu – căsătorit sau nu – are urcuşuri şi coborâşuri. Coborâşurile sunt tensionate şi unul dintre cei doi (sau chiar amândoi) este dispus să facă orice pentru a reveni la starea de dinainte… Atunci, ispita perversiunilor este mare. Sfaturile prietenilor şi ale revistelor de specialitate sunt simple şi directe: "Evitaţi monotonia cunoscându-vă mai bine unul pe altul. Puteţi să ajungeţi la un nivel mai adânc al plăcerii şi al dragostei. Depăşiţi barierele şi obstacolele mentale pentru ca dăruirea voastră să fie totală…"

Şi ce se întâmplă? Unii se lasă biruiţi de poftă, de curiozitate sau de alte motive şi încep să practice aceste sporturi sexuale. Senzaţiile sunt tari, aşa cum scria în reclame. Ţi se pare că îl cunoşti mai bine pe celălalt, că îl iubeşti mai mult, că i te dăruieşti mai profund. Relaţia e şi mai fericită, dar…

Nu trece multă vreme şi perversiunile îşi pierd din originalitate. Şi atunci cauţi perversiuni noi, care să ţi-l aducă mai aproape pe celălalt. Sau brusc ai conştiinţa faptului că celălalt nu e potrivit pentru tine. Şi îl părăseşti, uitând de starea de extaz în care, datorită perversiunii, ţi se părea că celălalt e totul pentru tine şi că tu eşti totul pentru el.

Şi ce să faceţi cu sfaturile repetate ale prietenilor care vă spun că monotonia unei relaţii poate fi alungată prin perversiuni? Ale celor care vă spun că perversiunile nu sunt cu nimic mai murdare decât sexul "obişnuit", că sunt un mod diferit de a face dragoste? Oare ei mint?

Nu, nu mint… Pentru ei, sexul oral este de aceeaşi calitate cu sexul normal. Ei asta simt şi – lipsiţi de ipocrizie sau de ruşine – îşi fac publice părerile. Problema este că, deşi ei nu mint, se înşală şi îi înşală şi pe alţii. La nivelul la care cunosc ei dragostea, nu există nici o diferenţă între normal şi anormal, între ruşine şi neruşinare. Asta însă nu pentru că dragostea lor e mai înaltă sau mai sinceră, sau mai "totală". Nu… Ci pur şi simplu pentru că au ales să cunoască o dragoste străină faţă de cea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu oamenilor.

Şi vedem că această dragoste nu ţine mult. E doar un alt foc de paie…

"Dar de ce poate să fie ceva murdar între soţ şi soţie, dacă sunt acoperiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu ca ei să fie un trup?"

Tocmai pentru că Dumnezeu i-a lăsat să fie un trup, adică să facă dragoste potrivit firii… Restul reprezintă exhibiţii prin care soţii nu devin un trup, ci rămân două trupuri bolnave de patimi…

Dacă rândurile acestea ale mele vor fi citite şi de către tineri care "fac dragoste" fără a fi căsătoriţi şi care se află într-un moment de impas în viaţa sexuală, să ştie că perversiunile nu îi vor ajuta la nimic. Impasul lor este de alt ordin… Merg pe un drum lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi plictiseala care apare este un semn că lucrurile trebuie aşezate altfel…

"Dar ce, în viaţa trupească a soţilor nu sunt momente de impas?"

Ba da, sunt! Şi rolul lor este tocmai de a le atrage atenţia soţilor că unirea trupească nu va fi niciodată perfectă aşa cum ne-o doresc diferiţi specialişti în sexologie… Unirea dintre doi oameni este mai mult decât poate aduce o noapte de pomină. Fie ea cât de lungă sau cât de palpitantă. Şi este mai mult şi decât pot înţelege cei care îşi petrec toate nopţile în aventuri erotice, imaginându-şi că urcă pe culmile dragostei.

Da, pe culmile erotismului urcă. Numai că dragostea le este la fel de străină ca şi limba indienilor apaşi…!!!

Aşa că: ce mai încoace şi încolo? Încercaţi să înţelegeţi că, uneori, plictiseala vă poate fi prietenă. Şi este un alt semnal de alarmă: "Dragostea voastră se sufocă. Trebuie să respire. Trebuie să o aşezaţi sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cum ne rugam? (Constitutiile ascetice)

Iar când te rogi, să fii atent să nu ceri unele în locul altora şi să
provoci mânia Domnului; şi să nu ceri bani, mărire lumească, putere sau
orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, să ceri împărăţia lui
Dumnezeu, şi El îţi va procura toate cele de trebuinţă trupului, precum
spune Însuşi Domnul: "Căutaţi (mai întâi) împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".Iar pentru rugăciune,
iubitule, există două moduri: primul este cel al preamăririi cu umilinţă, iar
al doilea, care urmează acestuia, este al cererii. Aşadar, când te rogi, să nu
începi îndată cu cererea; altfel devii bănuit în privinţa intenţiei, că te rogi
lui Dumnezeu constrâns de nevoie. La începutul rugăciunii, deci, uită-te pe
tine însuţi, pe soţie, pe copii; lasă pământul, întinde braţele spre cer; lasă
toată făptura văzută şi nevăzută şi începe să preamăreşti pe Cel care a făcut
toate; iar când Îl preamăreşti pe Acesta, să nu-ţi rătăcească mintea încoace
şi încolo, nici să nu băsmeşti ca păgânii, ci să alegi din Dumnezeieştile
Scripturi şi să zici: "Te binecuvîntez, Doamne, Cel îndelung-răbdător, Cel
fără de răutate, Care în fiecare zi ai îndurare pentru greşelile mele şi Care
ne-ai dat nouă tuturor posibilitatea pocăinţei. Căci pentru aceasta treci sub
tăcere şi ne ierţi, Doamne, ca să Te preamărim pe Tine, Care dai, din iubire,
mântuire neamului nostru, uneori insuflând teamă, alteori îndemnând,
alteori folosind pe profeţi şi, în cele din urmă, cercetându-ne prin venirea
Hristosului Tău. Pentru că Tu ne-ai creat pe noi, şi nu noi. Tu eşti
Dumnezeul nostru"

Flori din Gradina Maicii Domnului

Bătrânul Constantin cel nebun pentru Hristos

Bătrânul Constantin (Anghelis) cel fără răutate şi tăcutul nebun pentru Hristos s-a născut în Kalenţi - Dodoni, în Epir, la 10 octombrie 1898. Pe tatăl său îl chema Stavros iar pe mama lui Antula. Nu cunoaştem amănunte din primii ani ai vieţii lui călugăreşti, dar ceea ce ştim este că a început ca frate în sfânta Mănăstire Dionisiu. Era văzut mereu în jurul Kareii unde locuia într-o chilie dărâmată a Mănăstirii Cotlumuş (Odinioară acolo era mica mănăstire a Filadelfiţilor, în prezent este chilia Sfântul Gheorghe).

Acolo deci, într-un colţ al clădirii celei dărâmate, unde cădea mai puţină apă de pe acoperiş şi unde intra mai puţin frig prin ferestrele şi uşile sparte îşi avea câteva pături zdrenţuite, asemănându-se cu un vultur în cuibul său.

Pe dinafară pe Bătrânul Constantin nu îl cunoşteai ce este, deoarece avea numai un fes şi barbă care îl arăta a fi călugăr. Purta mereu o manta militară veche legată strâns la mijloc cu o sfoară, arătând ca un mirean înlăuntru, însă era îmbrăcat cu harul schimei îngereşti, care era zugrăvit pe faţa lui. Cine îl vedea de departe pe bătrân, îl considera ca pe un om sărac, nefericit sau nebun, dar de aproape, când îi vedeai faţa lui luminată înţelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat şi nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei ce-1 numeau nebun pe Bătrânul Constantin.

Bătrânul Costa (aşa îi spuneam), deşi trăia în condiţiile ce le-am arătat cu o desăvârşită lepădare de sine şi deşi nu se spăla, cu toate acestea era curat, pentru că trăia ca vulturul cerului.

Cu oamenii vorbea rar, dar cu Dumnezeu întotdeauna prin rugăciunea neîncetată. De multe ori i se răpea mintea şi când îşi revenea, făcea nişte mişcări cu mâinile sale, „ca să tulbure apele", fără să spună nimic, şi pleca. Fireşte, pentru mireni acest comportament era de sminteală. Chiar şi când le spunea anumite cuvinte prooroceşti şi acesta li se părea o prostie. Câteodată, când vreunii vorbeau în jurul lui, iar Bătrânul Constantin nu era atent la ei, pentru că el se ruga şi mintea lui era la Dumnezeu, iarăşi îl credeau aiurit. Trebuia să-1 întrebi pe bătrân de mai multe ori şi să insişti să-ţi dea răspuns, dar şi atunci auzeai două - trei cuvinte mormăite, dar prooroceşti.

Odată 1-a vizitat un tânăr care voia să se facă monah, dar peste tot a întâlnit piedici, căci îl pizmuia cel viclean. Cum 1-a văzut Bătrânul Constantin de departe, îi spune:

- Ioane, pe Sfântul Ioan Damaschin să-1 citeşti, ca să vezi ce a suferit.


miercuri, 14 mai 2008

Despre dragostea adevărată...

"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată..." (I Cor. 13, 8).

Ştie cineva vreun imn al dragostei mai frumos decât cel scris de Sfântul Apostol Pavel?

joi, 8 mai 2008

Cele şapte păcate de moarte

Cele şapte păcate de moarte
Şi patimile ce izvorăsc din acestea
1) MÂNDRIA: Slava deşartă, lăudăroşenia, trufia, nesupunerea, batjocura, ipocrizia, invidia ş.a.
2) IUBIREA DE ARGINŢI: Lăcomia, nemilostivirea, împietrirea inimii, furtul, răpirea, minciuna, nedreptatea, viclenia, sperjurul, simonia, ierosilia, înşelarea ş.a.
3) DESFRÂNAREA: Adulterul, sodomia, zoofilia, pedofilia, violul, malahia, incestul, neruşinarea, orbirea minţii, lipsa conştiinţei, necredinţa ş.a.
4) INVIDIA: uneltirea, vrăjmăşia, bucuria de rău, cearta, osândirea, înşelăciunea, trădarea, uciderea, ingratitudinea, tristeţea la binele altuia ş.a.
5) LĂCOMIA PÂNTECELUI: lăcomia, beţia, risipa, iubirea de plăcere, senzualitatea (concupiscenţa) ş.a.
6) MÂNIA: Blasfemia, ura, amintirea răului, cearta, sperjurul, blestemul, înjurătura, controversa, uciderea ş.a.
7) LENEA (Akedia): micimea de suflet, moleşeala, tristeţea şi imobilitatea faţă de binele ce-i poţi face, dezvinovăţirea păcatelor, deznădejdea, necredinţa, indolenţa şi lipsa faptelor bune.

marți, 6 mai 2008

Avva Carion - file de pateric egiptean

Fost-a in Schit un calugar ce se zicea avva Carion. Acesta avand doi copii, lasandu-i pe ei la femeia sa, s-a dus la viata calugareasca. Iar dupa o vreme facandu-se foamete in Egipt, stramtorandu-se femeia lui, a venit la Schit, aducand cei doi copii cu sine. Si era unul de parte barbateasca si se numea Zaharia, iar altul de parte femeiasca. Si sedea departe de batranul in lunca. Ca este lunca alaturi de Schit, unde bisericile sunt zidite la izvoarele apelor. Si acest obicei era in Schit, ca de venea femeie sa graiasca cu vreun frate al ei, sau cu alta rudenie, de departe sezand vorbeau unii cu altii. Atunci a zis femeia lui avva Carion: iata te-ai facut calugar si foamete este. Cine dar va hrani copiii tai? I-a raspuns ei avva Carion: trimite-mi-i pe ei aici! Zis-a femeia copiilor: duceti-va la tatal vostru! Deci cand mergeau ei la tatal lor, copila s-a intors la mama-sa, iar copilul a venit la tatal sau. Atunci i-a zis ei: iata bine s-a facut. Ia tu pe copila si te du, si eu iau pe copil! Deci il crestea in Schit, toti stiind ca este fiul lui. Iar dupa ce a venit in varsta, cartire s-a facut intre frati pentru dansul. Si auzind avva Carion a zis fiului sau: Zaharie, scoala-te sa mergem de aici, ca parintii cartesc! I-a zis lui tanarul: avvo, toti stiu aici ca fiul tau sunt. Iar de vom merge aiurea nu pot zice ca fiul tau sunt? Si i-a zis batranul: scoala-te sa mergem de aici! Si s-au dus la Tebaida. Iar dupa ce si-au luat chilie si au sezut putine zile acolo, aceeasi cartire s-a facut pentru copil. Atunci i-a zis lui tata: Zahario, scoala-te sa mergem la Schit! Si dupa ce au venit ei la Schit si au trecut putine zile, iarasi cartire s-a facut pentru dansul. Atunci Zaharia copilul venind la iezerul cel de pucioasa si dezbracandu-se, s-a pogorat jos pana la narile lui, cufundandu-se. Si stand multa vreme cat putea, si-a prapadit trupul sau, caci s-a facut ca un bubos.
Si iesind s-a imbracat cu hainele sale si s-a dus la tatal sau si abia l-a mai cunoscut. Si mergand el la Sfanta Impartasire dupa obicei, s-a descoperit Sf. Isidor, preotului Schitului ceea ce a facut. Si vazand si minunandu-se, a zis: Zaharia copilul in duminica trecuta a venit si s-a impartasit ca un om, iar acum ca un inger s-a facut.



sâmbătă, 3 mai 2008

Despre dragoste - Viziunea parintilor egipteni pustnici

Un monah avea sub ascultare un alt monah, care era intr-o chilie departe cu zece mile. Deci, i-a zis lui gandul: cheama-l pe fratele sa vina sa ia painea. Si iarasi a socotit: de ce pentru paine sa supar eu pe fratele sa vina zece mile? Mai vartos sa o duc eu. Si luand-o, a plecat la el, dar mergand, s-a lovit cu piciorul de o piatra si ranindu-i-se degetul, curgea sange mult. De durere a inceput sa planga. Atunci indata a venit la el ingerul, zicand: de ce plangi? Iar el aratandu-i rana, a zis: pentru aceasta plang. Zis-a ingerul: nu plange pentru aceasta, ca pasii tai pe care ii faci, pentru Domnul se numara si spre marea rasplatire inaintea fetei lui Dumnezeu se vad. Atunci multumind pustnicul lui Dumnezeu, calatorea bucurandu-se. Si venind la fratele, i-a adus painile si i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si dandu-i painea, s-a intors. A doua zi luand iarasi paine, a plecat la alt monah sa o duca. Si s-a intamplat de venea si acela la el si s-au intilnit pe cale amandoi. Astfel a zis cel ce mergea, catre cel ce venea: o comoara avem si ai cautat sa mi-o furi? Si el a zis lui: au doara usa cea stramta numai pe tine te incape? Lasa-ne si pe noi sa venim impreuna cu tine. Si indata vorbind ei, li s-a aratat ingerul Domnului si le-a zis, prigonirea aceasta a voastra s-a suit la Dumnezeu ca un miros de buna mireasma!


Sufletul omului la moarte - Sfantul Teodor Studitul

"Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul)

Sufletul omului dupa moarte - viziunea Sf Grigorie

Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".


joi, 1 mai 2008

Avva Daniel - file de Pateric Egiptean

A zis avva Daniil, ca in Babilon o fata a unuia din cei mai mari avea drac. Si tatal ei avea un calugar iubit, si acela i-a zis lui: nimeni nu poate sa tamaduiasca pe fiica ta, fara numai sihastrii aceia, pe care ii stiu si de ii vei ruga pe ei, nu vor voi sa faca aceasta pentru smerenie. Ci aceasta sa facem: cand vor veni in targ, faceti-va ca voiti sa cumparati vase. Si cand vor veni sa ia pretul lor, sa zicem lor sa faca rugaciune si cred ca se va tamadui. Iesind ei in targ, au aflat pe un ucenic al batranilor, sezand ca sa vanda vasele lui. Si l-au luat pe el impreuna cu cosnitele, cum ca ia pretul lor. Si cand a venit calugarul in casa, a venit si indracita si i-a dat o palma, iar el a intors si cealalta fata, dupa porunca Domnului. Si muncit fiind dracul, a strigat zicand: o, sila! Porunca lui Iisus ma scoate. Si indata s-a curatit fata. Si dupa ce au venit batranii, le-a povestit lor ceea ce s-a facut. Si au proslavit pe Dumnezeu si au zis: obicei are mandria diavolului, sa cada prin smerenia poruncii lui Hristos.


Avva Antonie-file Patericul Egiptean

Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea? Cum ma voi mantui? Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezand si impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie.
Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.