Subscribe:

marți, 16 decembrie 2008

Nasterea Domnului - sarbatoare ce ne indeamna sa fim mai buni


An de an, data de 25 decembrie reprezinta sarbatoarea Craciunului, a Nasterii Domnului, plina de traditii si incarcatura spirituala deosebita.Prezenta colindelor in aceasta perioada a anului creste frumusetea praznicului imparatesc.Cat de frumos este marturisita Nasterea Mantuitorului la Betleem..."O, ce veste minunata...", ce linie melodica aparte si cata bucurie poate reda.
Care dintre noi nu isi aduce aminte, cu ocazia acestui sfant praznic, de copilarie, de casa parinteasca, de noaptea sfanta in care asteptam,cateodata cu cate un ochi deschis, ca Mos Craciun sa vina si sa ne aseze sub brad cadoul mult dorit...Si azi, asa ca niste "copii mari" il asteptam in continuare pe Mosul sa vina, numai ca odata cu varsta s-au schimbat si cadourile pe care le vrem. Nu ne mai dorim masinute, papusi, dulciuri...cu siguranta darurile pe care le cerem sunt acum sanatate, pace, mantuire...
"Bine este ca fratii sa locuiasca impreuna" zice textul sfant al Scripturii. Craciunul este si o sarbatoare a familiei. Prinsi de lucrurile zilnice, de serviciu, de treburi, intr-o anumita masura, in restul anului, uitam sa ne aducem aminte si de familie. Este intr-adevar un moment prielnic ca sa traim acest luminat praznic, in sanul familiei, impartasind iubire, bucurandu-ne si multumind lui Dumnezeu, pentru ceea ce ne-a dat, inconjurati de cei dragi si de aroma bradului impodobit. Insa sa nu uitam esenta acestei sarbatori, pentru ca multi oameni vad aceasta sarbatoare ca una doar a familiei uitand de fapt ca Craciunul este prin excelenta Sarbatoarea Nasterii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Multumind lui Dumnezeu pentru toate, cred ca este un moment prielnic pentru a fi mai buni.Sa uitam ce inseamna a uri, sa uitam ce inseamna a face rau, sa invatam sa iubim aproapele nostru, sa fim milostivi cu cei ce nu au nici macar ce pune pe masa de Craciun. Daruind vei dobandi.
As incheia acest scurt cuvant al meu cu cateva versuri superbe ale vechiului colind romanesc :
"E veselie si e cant
In casa ta acum,
Dar nu uita cand esti voios,
Romane, sa fii bun!"
Fie ca acest praznic luminos al Nasterii Domnului sa va aduca bucurie in casa si in suflete, sanatate, pace si liniste...La multi ani! Dumnezeu sa ne binecuvinteze!

joi, 4 decembrie 2008

Despre colinde


Colindele, "aceste minunate creatii populare", s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.
Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.
Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman. In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular, exprima o mare bogatie de idei, intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de stil abunda, comparatiile se intrec una pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie colindelor.
In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in constelatia artistica europeana.
Colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In ele respira puternic duhul crestin si se pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de nezdruncinat a dreptei credinte.
Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al versului popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care li se impuneau de cei straini de legea lor.In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.
Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este "Domn al pacii" si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor.Pentru noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din pridvorul vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele pastreaza nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil si limba romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de cuvant, care s-a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei si atmosfera sfanta a sarbatorilor.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Ziua Nationala a Romaniei - scurt istoric


La 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi, şi sprijinită de peste 100.000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţiune care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.

Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei românilor pentru întregire statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma Primului Război Mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională, proclama:
Rezoluţia Marii Adunări

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege No. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919, în unanimitate.
1 decembrie este Ziua Naţională a României, potrivit Constituţiei din 2003, articolul 12, alineatul 2. Această zi a fost adoptată anterior, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de preşedintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, fiind o sărbătoare publică a României.

Sf Ap Andrei cel intai chemat - ocrotitorul Romaniei


Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.

Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Familia - viata in ortodoxie

Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o con jugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza ,iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.
Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.
Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.
Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.
Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie.
În mănăstirea noastră, după slujba pavecerniţei, mai întâi Stareţul şi în continuare toţi fraţii facem unii altora metanie (plecăciune) şi ne cerem iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl izgoneşte.
Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-1 aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea luiDumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.
De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.

Avva Iraclie



Un frate, fiind supărat de războiul ispitelor, a vestit lui avva Iraclie. Şi acesta întărindu-l, i-a zis: un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător de mulţi ani. Dar odată sculându-se război asupra lui, a făcut metanie bătrânului, zicând: lăsă-mă să şed singur. Şi i-a zis lui bătrânul: caută loc şi-ţi voi face chilie! Şi mergând el ca la o azvârlitura de piatra, a aflat loc. Şi mergând amândoi, au făcut chilie. Şi a zis fratelui: orice îţi voi zice, aceasta fă: când flămânzeşti, mănâncă; când însetezi, bea; când îţi este somn, dormi! Şi numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbăta; atunci vino aproape de mine. Şi s-a întors bătrânul la chilia sa. Iar fratele a făcut cele doua zile după porunca, dar a treia zi trândăvindu-se, a zis: ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni? Şi sculându-se a cântat psalmi mulţi şi după ce a apus soarele a mâncat. Şi sculându-se s-a dus să se culce pe rogojina sa: şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui, şi alergând cu multă frica a venit la bătrânul şi bătând în uşa, a zis: avvo, miluieşte-mă şi-mi deschide degrabă! Iar bătrânul cunoscând că nu a păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Şi deschizându-i dimineaţa, l-a aflat pe el afară. Cucerindu-se şi milostivindu-se l-a băgat înăuntru. Atunci a zis fratele: rogu-mă, ţie, părinte; un arap negru am văzut pe rogojina mea, când m-am dus să mă culc. Iar bătrânul a zis: aceasta ai pătimit, căci nu ai păzit cuvântul meu. Atunci dându-i lui o rânduiala a pravilei, după putere, l-a slobozit şi încet-încet s-a făcut călugăr iscusit.

vineri, 14 noiembrie 2008

Sfaturi pentru post,cu luare aminte-Pr Teofil

La o adunare, unul din fraţi a zis: „Eu nu mănânc această mâncare, căci eu postesc!”. Părintele il ceartă, zicându­i: „Mai bine nu posteai decât să te lauzi pentru fapta aceasta!”. Când suntem ân post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc” era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce ân post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care âmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe­atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci ântr­o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti – e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce in zi de post). Şi­ atunci, de ce să­-mi stric rânduiala când mă duc la o pomană! Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post şi ­atunci oamenii se orientează, eventual iţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu­ţi dau – trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta­i rânduiala noastră de acum.
Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la ânceput că la noi la mănăstire postim luni (dacă­i luni şi vreau să postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, ân sensul că, dacă sunt ân afară de mânăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rânduiala se poate âmplini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni”. Dacă nu­i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu­i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu­i nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e post şi trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să implinesc o rânduială pe care trebuie s­o­mplinească şi ei.

Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.

Au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la o manastire şi au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce in post, nu ştiu când. Dar, ce se intâmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănânci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au incercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineânţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul in condiţiile astea!?”. Şi bineinţeles că eu am fost mai larg decât cei de la manastire şi le-am spus: „Mâncaţi cum se cade. Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

sâmbătă, 25 octombrie 2008

SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE

Între toti sfintii, cei ce au o imensa putere de întarire a dragostei noastre fata de Domnul si Mântuitorul Iisus Hristos si de Sfânta Sa Biserica sunt martirii si mucenicii, cei care au platit cu viata apartenenta la Hristos, adevarati eroi ai religiei crestine. Sângele lor are puterea unui glas de trâmbita ca si noi sa iesim victoriosi din lupta cea mare si grea cu pacatul pentru mântuirea sufletelor noastre.
Martirii au suferit cu un curaj uimitor toate torturile si pedepsele imaginate de fanatismul si brutalitatea unei lumi care ura pe crestini si pentru care viata lor nu valora nimic. La suferintele fizice se adaugau si cele morale, ale rudelor si prietenilor lor. Martirii le-au suportat cu un eroism unic, stârnind uneori chiar admiratia pagânilor. Atitudinea lor în fata mortii era vrednica de toata lauda, ei murind fara revolta, fara orgoliu, senini, rugându-se încrezatori în dreptatea cauzei lor sfinte. Murind pentru Hristos, martirul cel mai sfânt, sângele varsat sterge toate pacatele. El este un botez - al sângelui - de care mii de persoane s'au învrednicit în Biserica veche. Între acestia, la loc de cinste, se afla Sfântul Mare Martir Dimitrie, izvorîtorul de mir, patronul Tesalonicului.
Sfântul Mare Martir Dimitrie s'a nascut în cetatea Solunului (Tesalonicul de astazi), din parinti credinciosi, tatal sau fiind conducatorul cetatii. Tânar, educat, învrednicit cu încrederea si puterea Împaratilor Romei, tânarul Dimitrie avea în fata un viitor stralucit, ajungând apoi chiar guvernatorul cetatii. Dar Dumnezeu îi rezervase ceva mai înalt si mai statornic decât slava desarta a lumii acesteia.
Dimitrie era crestin, ca si tatal sau, în casa caruia vazuse pentru prima oara doua icoane sfinte : una cu chipul Mântuitorului, cealalta cu acela al Maicii Domnului. Erau ascunse într'o încapere tainica în care va fi botezat Dimitrie. La moartea tatalui sau îi va urma la conducerea cetatii, dar curând tânarul Dimitrie marturisi tuturor credinta sa crestina, veste care ajunse la urechile împaratului.
Maximilian - caci despre el este vorba - întorcându-se din luptele cu scitii si sarmatii a facut petreceri si jertfe idolesti în toate cetatile prin care trecea, ajungând si în cea a Tesalonicului. Deranjat ca unul din oamenii lui e crestin, i-a cerut acestuia sa abjure credinta crestina si sa jertfeasca idolilor. Dar Dimitrie, întarit de Duhul Sfânt, l-a înfruntat pe împarat si a ramas statornic în credinta, ca o stânca în fata valurilor.
Tânarul Dimitrie nu numai ca a refuzat sa jertfeasca idolilor, ci si îi îndeamna pe ceilalti crestini sa-si marturiseasca cu curaj credinta, mai ales pe un tânar, Nestor. Acesta din urma, binecuvântat de Dimitrie, a reusit sa învinga în lupta pe gladiatorul favorit al împaratului - puternicul Lie - ceea ce a determinat pe Maximilian sa-i hotareasca moartea.
În dimineata zilei de 26 Octombrie 304, ostasii împaratului au intrat în temnita în care fusese aruncat Dimitrie - care era în rugaciune - si l-au strapuns cu sulitele, omorîndu-l. Noaptea, trupul fara viata a fost luat de un credincios si îngropat în taina.
Deasupra mormântului sau a fost ridicata o mica biserica în care se savârseau multe minuni si nenumarati bolnavi si-au gasit tamaduirea. Un crestin din partile Iliricului, Leontie, cuprins de o boala grea a fost adus la mormântul sfântului si s'a rugat cu credinta, primind tamaduire. Vrând sa multumeasca lui Dumnezeu pentru aceasta vindecare minunata, Leontie a promis sa zideasca o biserica mai mare pe locul celei mici. Darâmându-se prima bisericuta, au gasit moastele Sfântului Dimitrie pe care Dumnezeu le învrednicise cu darul neputrezirii, din care izvora mir placut mirositor care s'a raspândit în toata cetatea. În noua biserica, Leontie a asezat o racla ferecata în aur si pietre pretioase, în care a asezat trupul sfântului. Apoi, a cumparat sate si vii pe care le-a dat bisericii spre întretinerea preotilor care slujeau acolo. Plecând în patria sa, Leontie a luat cu sine giulgiul cel muiat în sângele Sfântului Dimitrie si a construit si acolo o biserica - asezând în alta racla acest giulgiu - care a vindecat pe conducatorul cetatii Iliric.
Multe minuni s'au savârsit în Biserica Sfântul Mare Mucenic Dumitrie, izvorâtorul de mir din Tesalonic. La rugaciunile credinciosilor, Sfântul a poruncit unor corabieri care transportau grâu pe mare, sa-l aduca în Tesalonic, scapând cetatea de o foamete cumplita. Mai târziu, în vremea împaratului Mauriciu, cetatea a fost izbavita în mod miraculos de împresurarea arabilor, la rugaciunile fierbinti ale unui crestin local, Ilustrie. Pe multi i-a eliberat din robia barbarilor, între care un episcop pe care l-a dus nevatamat la Tesalonic, sau doua fecioare care cususera pe pânza schipul Sfântului. Amintim si faptul ca cetatea Sirmium a primit numele de Mitrovita conform traditiei ca aici ar fi murit Sfântul Dimitrie.
Biserica îi cânta astazi troparul : "Mare aparator te-a aflat în primejdii lumea, pe tine Purtatorule de chinuri, cel ce ai biruit pe pagâni. Deci, precum mândria lui Lie ai zdrobit si la lupta îndraznet ai facut pe Nestor, asa, Sfântul Dimitrie, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca noua mare mila!"

duminică, 19 octombrie 2008

Sf Epifanie Episcopul Ciprului - file de pateric egiptean

Povestit-a sfantul Epifanie, episcopul Ciprului, ca in vremea fericitului Atanasie cel Mare, niste pasari zburand imprejurul capistei lui Serapid, strigau neincetat: cras! cras! Si venind elinii la fericitul Atanasie, au strigat: raule batrane spune-ne noua, ce striga pasarile? Si raspunzand a zis: pasarile striga: cras, cras! Iar cuvantul acesta: cras, cras, in limba avsonenilor insemneaza maine. Si adauga ca maine vor vedea slava lui Dumnezeu. Si dupa aceea s-a vestit moartea imparatului Iulian. Si aceasta facandu-se, s-au adunat ei si strigau asupra lui Serapid zicand: daca nu il voiai pe el, pentru ce luai darurile lui?

Acesta a povestit, ca in cetatea Alexandriei era un vizitiu, care era feciorul unei maici ce se numea Maria. Acesta la alergarea de cai ce se facea, a cazut, apoi sculandu-se a intrecut pe cel ce l-a surpat si a biruit. Si norodul a strigat: fiul Mariei a cazut si s-a sculat si a biruit. Inca graindu-se acest glas, a venit vestea in norod pentru capistea lui Serapid, ca marele Teofil suindu-se, a surpat idolul lui Serapid si a stapanit capistea.

S-a vestit fericitului Epifanie, episcopul Ciprului de la avva manastirii, pe care o avea in Palestina, asa: cu rugaciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu osardie citim si ceasul intai si al treilea si al saselea si al noulea si vecernia. Iar el prihanindu-i, le-a aratat lor zicand: aratati sunteti ca va leneviti in celelalte ceasuri ale zilei, petrecand deserti la rugaciune. Ca trebuie calugaria cea adevarata neincetat sa aiba rugaciunea si cantarea psalmilor in inima sa.S

A trimis odata sfantul Epifanie catre avva Ilarion, rugandu-l pe el si zicand: vino sa ne vedem mai inainte de a ne duce din trup. Si mergand el, s-au bucurat unul cu altul. Dar mancand ei, s-a adus o pasare. Si luand episcopul, a dat lui avva Ilarion si a zis batranul: iarta-ma, ca de cand am luat schima, nu am mancat junghiat. Si i-a zis lui episcopul: iar eu de cand am luat schima, nu am lasat pe cineva sa adoarma avand ceva asupra mea, nici eu nu am adormit avand ceva asupra cuiva. Si a zis lui batranul: iarta-ma, ca petrecerea ta este mai mare decat a mea.

Rugaciunea Inimii - Sf Simeon al Tesalonicului

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", este şi rugăciune şi făgăduinţă, şi mărturisire a credinţei, şi dătătoare a Duhului, şi aducătoare a dumenzeieştilor daruri, şi curăţire a inimii, şi alungarea demonilor, şi locuire în noi a lui Iisus Hristos, şi izvor al înţelesurilor duhovniceşti şi al gândurilor dumnezeieşti, şi izbăvire de păcate, şi tămăduire a trupului şi a sufletului, şi dătătoare a dumnezeieştii luminări, şi izvor al milei dumnezeieşti, şi răsplătitoare întru smerenie cu descoperiri ale tainelor dumnezeieşti şi singura mântuitoare căci aduce cu ea numele mântuitor al Dumnezeului nostru, singurul nume care trebuie chemat de noi, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu este altul în care să ne mântuim, după cum spune Apostolul. De aceea este şi rugăciune, căci prin ea cerem dumnezeiasca milă, şi făgăduinţă căci prin ea ne înfăţişăm pe noi înşine lui Hristos prin însăşi chemarea Lui. Încă şi mărturisire este, deoarece aceasta a mărturisit Petru, fiind fericit de Domnul; şi dătătoarea Duhului este fiindcă "nimeni nu poate numi Domn pe Iisus Hristos decât în Duhul Sfânt". Şi dătătoare a darurilor dumnezeieşti e, căci "pentru aceasta îţi voi da ţie, zice Hristos lui Petru, cheile împărăţiei cerurilor". Şi curăţirea inimii, căci Îl cheamă şi-L vede pe Dumnezeu care curăţeşte pe privitor. Şi izgonire a demonilor, căci în numele lui Iisus Hristos au fost alungaţi şi sunt hăituiţi toţi dracii. Şi locuire a lui Hristos, căci, prin pomenirea Lui, Hristos este în noi şi prin pomenirea-I se sălăşluieşte şi dă bucurie. "Adusu-mi-am aminte, zice, de Dumnezeu, şi m-am bucurat". Mai este şi izvor al înţelesurilor şi gândurilor duhovniceşti, fiindcă Hristos este comoara oricărei înţelepciuni şi cunoştinţe şi dă pe aceasta celor în care locuieşte. E şi izbăvire de păcate căci despre ea zice: "câte veţi dezlega vor fi dezlegate şi în cer", este şi tămăduire a sufletelor şi a trupurilor căci "în numele lui Iisus Hristos scoală-te şi umblă" zice, şi: "Enea, te vindecă Iisus Hristos". Este această rugăciune şi dătătoare a luminării dumnezeieşti căci Hristos este lumina cea adevărată şi harul şi strălucirea Lui le-o dăruieşte celor care Îl cheamă pe El. "Şi va fi, zice, lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi" şi: "cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii". Şi izvor al milei dumnezeieşti este, căci milă cerem, iar Domnul este milostiv şi se milostiveşte de toţi cei care-L cheamă, şi face degrabă dreptate celor care strigă către El. Este şi răsplătire cu descoperiri a tainelor dumnezeieşti către cei smeriţi căci lui Petru, pescarul, aceasta i s-a dat de la Tatăl cel ceresc prin descoperire. Şi Pavel a fost răpit în Hristos şi a auzit descoperiri, şi ea, rugăciunea, întotdeauna lucrează aceasta. E şi singura mântuitoare pentru că, în nimeni altul, zice Apostolul, nu este să ne mântuim noi. Iar acesta este Mântuitorul lumii Hristos. De aceea în ziua cea de pe urmă va mărturisi toată limba şi va lăuda cu voie şi fără de voie pe Domnul Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Rugăciunea aceasta este şi semn al credinţei noastre, că suntem şi ne chemăm creştini şi mărturie că de la Dumnezeu suntem. Căci orice duh care mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos a venit în trup, este, zice, de la Dumnezeu, după cum am mai arătat. Iar tot cel ce nu mărturiseşte aceasta nu e de la Dumnezeu. Şi acesta este Antihristul, cel ce nu-L mărturiseşte pe Iisus Hristos. De aceea trebuie ca toţi credincioşii să mărturisească neîncetat acest nume, şi pentru proclamarea credinţei, şi pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, de care nimeni nu ne va putea despărţi vreodată, şi pentru harul care vine din numele Lui şi pentru iertarea şi izbăvirea şi vindecarea, sfinţirea şi luminarea şi toate cele spre mântuire. Căci întru acest dumnezeiesc nume apostolii au săvârşit şi minuni şi au învăţat. Căci zice dumnezeiescul evanghelist "acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" - iată credinţa. "Şi crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui" - iată mântuirea şi viaţa.

duminică, 5 octombrie 2008

Avva Spiridon-file de pateric egiptean

Despre avva Spiridon se spunea ca atata cuviosie avea pastorul acesta, incat s-a invrednicit si sa se faca pastor de oameni. Caci a primit acesta ca raspundere episcopia uneia din cetatile Ciprului, anume Trimitunda. Pentru netrufia cea multa, aproape de episcopie, pastea si oile. Iar la miezul noptii, talharii la stana oilor pe furis, se sileau sa fure din oi, dar Dumnezeu, Cel ce pazeste pe pastor si pe oi le pazea. Caci talharii de putere nevazuta fiind tinuti, langa stana erau legati.
Cand s-au revarsat zorile, pastorul a venit la oi si dupa ce i-a gasit cu mainile legate inapoi, a cunoscut ceea ce s-a facut; si rugandu-se lui Dumnezeu, i-a dezlegat pe talhari. Dupa ce mult i-a sfatuit si i-a invatat, ca sa se sileasca mai bine sa traiasca din osteneli drepte iar nu din strambatate, daruindu-le un berbec, i-a slobozit si glumind le-a zis: ca sa nu va aratati ca in zadar ati privegheat!
Se spunea iarasi, ca avea o fiica fecioara, evlavioasa ca tatal sau, anume Irina. Acesteia, un cunoscut i-a pus zalog un odor de mult pret. Iar ea, pentru mai buna pastrare, l-a ascuns in pamant. Si peste putin s-a dus din viata. Deci, a venit dupa catava vreme cel ce a pus zalog si neafland-o pe fecioara, l-a apucat pe tatal ei, pe avva Spiridon, uneori tragandu-l iar alteori rugandu-l. Dar fiindca ii era jale batranului de paguba celui ce pusese zalogul, venind la mormantul fiicei sale, se ruga lui Dumnezeu ca inainte de vreme sa-i arate lui invierea cea fagaduita. Si, cu adevarat nu a gresit din nadejde, caci vie iarasi s-a aratat fecioara tatalui sau si locul insemnandu-l unde era ascuns odorul, s-a dus pristavindu-se. Si luand zalogul batranul, l-a dat celui al cui a fost.

Duhovnic & Marturisire

Duhovnicul este preotul care are, pentru această înaltă lucrare, o binecuvântare specială de la episcopul său. Este, în această slujire, urmaş al Sfinţilor Apostoli şi are, precum aceştia, puterea de a ierta sau nu păcatele. Preotul mărturisitor este înţeles şi ca părinte duhovnicesc, şi legătura cu cel ce se mărturiseşte este o legătură de paternitate şi de veşnică rudenie duhovnicească. Lucrarea lui nu este doar aceea de a asculta păcatele celui ce se mărturiseşte şi de a citi rugăciunea de iertare. Nici nu se limitează doar la momentul spovedaniei. Duhovnicul, ca părinte, îl renaşte pe credincios la o viaţă nouă, în Hristos, urmăreşte parcursul fiului său duhovnicesc, se străduieşte sfătuindu-l, dându-i canon, rugându-se pentru el, ca să se vindece de patimi şi să ia Hristos chip în sufletul său. Osteneala şi grija lui sunt exprimate deplin în cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
,,O, copiii mei, pentru care sufar iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”
Această relaţie părintească a duhovnicului cu cel ce se spovedeşte creează atmosfera de deplină încredere care este necesară pentru ca cel din urmă să-şi poată descoperi şi cele mai ascunse fapte şi chiar cele mai intime gânduri şi dorinţe, chiar şi pe cele pe care nu vrea să şi le mărturisească nici sieşi. Orbirea noastră duhovnicească numai duhovnicul este în măsură să o tămăduiască. E1 este cel căruia îi încredinţăm sufletul nostru, căruia îi descoperim trecutul, îi împărtăşim prezentul, cel care se trudeşte împreună cu noi pentru înaintarea noastră duhovnicească în viitor. Un viitor care depăşeşte limitele morţii, care se întinde în veşnicie. Această încredere este mărită de faptul că duhovnicul este legat până la moarte de sfintele canoane cu păstrarea secretului asupra păcatelor mărturisite lui.
Duhovnicul este îndrumător în lucrarea de mântuire a sufletului nostru. E1 va da socoteală înaintea lui Dumnezeu în clipa Judecăţii pentru felul în care şi-a îndrumat fiii duhovniceşti, pentru cât s-a trudit cu rugăciuni, sfatuiri şi nevotnţe să-i păzească de căderi, să le lumineze necunoştinţa, să cultive înăuntrul lor dragostea lui Dumnezeu şi râvna pentru lupta cea duhovnicească, să-i încurajeze în dezamăgirile lor, în amărăciunile luptei împotriva patimilor, ca să-i arate moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Îndrumarea duhovnicească a fiecărui suflet este lucrarea duhovnicului şi nu se face cu îndrumări generale sau „ reţete", ci cu moduri particulare de educare, în funcţie de constituţia sufletească, de nevoile şi puterile celui ce se mărturiseşte. Duhovnicul, cu dragostea în Hristos pe care o are şi cu luminarea Duhului Sfânt, poate discerne unde va folosi iconomia (îngăduinţa), când va aplica un canon, când va arăta blândeţe, când asprime. Astfel, pentru acelaşi păcat, putem avea multe şi diferite feluri de abordare şi de vindecare.
Din acest motiv, precum este interzis duhovnicului să facă cunoscute păcatele credinciosului, la fel - şi vă rog să luăm aminte serios la aceasta! -, şi credinciosului îi
este interzis să facă cunoscut altora sfaturile primite sau canonul, care am văzut că este determinat de multe condiţii. Un exemplu simplu, despre păcatul furatului: Este, poate, nevoit cineva să fure, găsindu-se într-o situaţie disperată; altul însă fură în mod obişnuit, ca să se îmbogăţească, iar altul din reaua obişnuinţă sau patimă. Duhovnicul va aborda păcatul (şi pe păcătos) în mod diferit, în fiecare din aceste situaţii. În Taina Spovedaniei Hristos dăruieşte, în mod real şi nu teoretic, simbolic sau afectiv, iertarea păcatelor, iar sufletul simte în mod real ieşirea din vinovăţie, de sub greutatea, din amăreala fărădelegilor sale. Cu dragostea Sa părintească ridică de la credincioşii Săi care se pocăiesc şi se spovedesc orice tulburare sau îndoială legată de iertarea păcatelor lor. De vreme ce au fost iertate de către Duhul Sfânt prin duhovnic în Taina Spovedaniei, sunt iertate pentru totdeauna.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Cuvant impotriva militantilor pro-avort !


Împotriva afirmațiilor făcute de către militanții pro‐avort, sarcina nu implică
doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relație creată între mamă şi ființa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viață îi aparține lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul cel nenăscut.
Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într‐o societate în care 6 % din tinerele
femei au făcut cel puțin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte.
Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul
major. Biserica trebuie să‐i învețe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea
sexualității şi necesitatea responsabilității sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul
pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în
contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie
să accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar,
în orice situație în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui
lăsată în seama şcolilor sau a altor organizații din cadrul societății noastre, căci
acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea
necontrolată a SIDA, datorată astăzi în mare parte opțiunii majoritare pentru aşa
numita “viață sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.
Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziția tradițională a
Bisericii față de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea
copiilor nedoriții sau abuzați care nu pot sau nu ar trebui crescuți în familia lor de
origine. Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru
mamă şi pentru copil, şi eforturi pentru ca legislația să faciliteze cu responsabilitate
procedurile pentru adopție în toată țara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem
condamna avortul în chip rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea
pentru bunăstarea copiilor nedoriți ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de
capacitatea mintală sau de mediul rasial.
Vorbind de dimensiunile responsabilității creştine în Biserică şi în întreaga
lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne‐a oferit o imagine ce se aplică
atât responsabilității noastre față de cei ce aleg avortul, cât şi față de cei care vor fi
victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem
mădulare unii altora” (Romani 12, 5).
Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai
pe cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieții. {i invers, a oferi sprijin material
adecvat şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a‐I arăta respect şi a‐I
sluji Lui.

vineri, 19 septembrie 2008

Purtarea de grijă a Maicii Domnului. Dulcea Sărutare* în Sfânta Mănăstire Filoteu

*Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului venită în mănăstirea Filoteu cam în acelaşi chip minunat ca şi „Portăriţa" la Sfânta Mănăstire Iviron.

In timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filoteu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie, etc, şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:

- Făina s-a terminat. Ce vom face? Dar bătrânul le spunea:

- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-1 mâncăm împreună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.

Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:

- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:


- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în „Dulcea Sărutare" a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăs-tire şi a cerut lemn în schimbul grâului. Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor: - Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?

joi, 18 septembrie 2008

"Sexualitatea preconjugală" - John Breck

Acest tip de reflecție ne oferă bazele trasării unor concluzii concrete cu
privire la activitatea sexuală preconjugală şi extraconjugală, precum şi la
homosexualitatea activă. Întâia binecuvântare a sexualității o găsim în procreare,
care până nu demult a fost universal recunoscută ca avându‐şi locul potrivit în
cadrul uniunii familiale create de soț şi soție. Presiuni actuale privind crearea unor
familii surogat conduse de iubiți homosexuali sau părinți singuri violează
înțelegerea fundamentală a Bisericii asupra a ceea ce Dumnezeu numeşte
„familie”: un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup” pentru adâncirea
iubirii lor reciproce prin creşterea „fructului trupului lor”.
Prin urmare, valoarea unitivă a căsătoriei este în mod esențial legată de
potențialul ei procreativ. Dacă un soț şi soția sa nu pot avea copii dintr‐un motiv
anume, unirea lor conjugală nu este diminuată. Dar, aşa cum arată suferința unui
cuplu steril, căsătoria şi sexualitatea îşi găsesc împlinirea şi îşi ating scopul
aducând la lumină o nouă viață.
De aceea, Ortodoxia – ca şi Romano Catolicismul – insistă asupra faptului
că, la fiecare act al relației sexuale, cuplul trebuie să accepte posibilitatea conceperii.
În cazurile în care sunt luate măsuri pentru evitarea zămislirii, dar aceasta are
totuşi loc, cuplul va trebui să primească această viață nouă cu recunoştință şi
bucurie. Ei o vor primi ca un dar al lui Dumnezeu, o vor prețui, proteja şi hrăni pe
toată perioada gestației. Dar, mai ales, vor fi conştienți că orice decizie de a avorta
acea viață nu poate fi privită de Biserică decât ca cel mai mare păcat, echivalent cu
crima. Spre deosebire de echivalenții lor catolici, episcopii şi preoții ortodocşi de
azi, sunt de acord de obicei că cuplurile căsătorite ar trebui să practice o formă de
planning familial, incluzând unele metode de contracepție. Totuşi, nu toți sunt de
aceeaşi părere. Acest dezacord ne arată că în Ortodoxie procrearea e înțeleasă ca
principalul scop şi justificarea esențială pentru activitatea sexuală. Prin urmare,
aspectul unitiv al iubirii sexuale este doar un corolar binecuvântat al procreerii,
care este un dar pentru care trebuie să ne bucurăm şi să aducem mulțumire, cu atât
mai mult cu cât principalul scop al căsătoriei creştine este participarea directă la
lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin creşterea de prunci.
Relațiile sexuale preconjugale şi extraconjugale (adulterele) violează
angajamentul legământului pe care căsătoria e menită să‐l stabilească. Dincolo de
actele criminale violente – ca violul sau incestul – sexul preconjugal ia cele două
forme cunoscute: una a relației întâmplătoare între cunoştințe, şi cealaltă a relației
mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul
scop este plăcerea – pentru distracție şi satisfacție – cu accentul pe sine şi pe
nevoile şi dorințele personale. Pentru că lipseşte angajamentul personal şi prin
urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea
celuilalt, chiar şi atunci când dorința este reciprocă. De aceea nu poate fi considerat
decât – în limbaj catolic – un „rău moral”. În concepția Bisericii, cu alte cuvinte,
actul sexual în afara angajamentului conjugal este păcat.
Mai dificil de abordat este cazul relațiilor sexuale. Aceasta nu pentru că
atitudinea Bisericii ar fi ambivalentă, ci întrucât există în societatea contemporană
o frecvență ridicată a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, chiar dacă ei
consideră că acest aranjament este de probă sau nu. În urma acestui fenomen, un
cuplu logodit doreşte să‐şi exprime dragostea şi angajamentul în mod sexual. De
ce ar fi ei obligați să aştepte, mai ales dacă situația financiară sau alte motive nu le
permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtăşească practic totul ca un cuplu
logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care
contracepția este atât de facilă şi eficace?
Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea de către
procreere este în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu‐şi poate împlini scopul
divin. La fel se întâmplă în cadrul unui mariaj în care cuplul refuză să aibă copii.
Nu discutăm situațiile în care cuplul întârzie acest lucru pentru o anumită
perioadă de timp sau chiar acelea în care, după naşterea a mulți copii, părinții se
decid pentru metodele contraceptive cu scopul de a menține familia la un număr
rezonabil. Este vorba de situația în care procrearea e respinsă în principiu, în
cadrul, sau în afara unirii conjugale. Prin însăşi natura sa, această atitudine este
păcătoasă. Intenționalitatea sa o face un rău moral, şi nu numai unul „ontic”.
Cu privire la viitorii soți, există o problemă teologică esențială ce trebuie
abordată. În I Cor. 7, Sfântul Pavel sfătuieşte cuplurile care nu‐şi pot asuma lupta
abstinenței să se căsătorească „de vreme ce e mai bine să te căsătoreşti, decât să
arzi (de poftă)”. Tonul ezitant al acestei concesii poate fi înțeles în lumina
convingerii Apostolului că parusia, a doua venire a lui Hristos, este aproape. Deci
este mai bine ca cineva să rămână în starea actuală, căsătorit sau singur, sclav sau
liber. Astăzi, în mod tragic, am pierdut această speranță eshatologică. Prin urmare,
perioada dinaintea căsătoriei poate fi apăsătoare atunci când e secondată de
decizia cuplului de a se abține de la relațiile sexuale.
Totuşi întreaga existență creştină, inclusiv sexualitatea trebuie privită în
această perspectivă eshatologică. De aceea, Sfântul Pavel leagă admonestările sale
privind puritatea sexuală – respingerea concubinajului, adulterului,
homosexualității şi a tot ce implică porneia – de apelul asumării noii vieți în Hristos
şi în Duhul. „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe şi în beții, nu în
desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcați‐vă în Domnul
Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Rom. 13, 13‐14). „Zic dar: În
Duhul să umblați şi să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva
duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să
nu faceți cele ce ați voi. Iar de vă purtați în Duhul nu sînteți sub Lege. Iar faptele
trupului sînt cunoscute, şi ele sînt: adulter, desfrînare, necurăție, destrăbălare, …”
(Gal. 5, 16‐19).
În această perspectivă eshatologică, căsătoria are o importanță teologică
fiind martor al noii creații a lui Hristos, susținută de Sfântul Duh. Există un singur
răspuns la întrebare. De ce să aştepți până la căsătorie pentru a te bucura de
relațiile sexuale? Răspunsul: pentru că sexualitatea este modul în care se realizează
legătura sacramentală a „unui singur trup”. Ea este singurul semn al acestei
legături şi singurul mod prin care este pecetluită, aşa cum oficierea Euharistiei este
semnul şi întâia expresie a preoției. Ca Taină a Bisericii, căsătoria trebuie oficiată în
public. Ea trebuie celebrată ca martor al harului coborât atât peste cuplu, cât şi
peste comunitatea credinței. Taina Căsătoriei, ca şi cea a Preoției, inițiază
persoanele într‐o viață a angajamentului plin de dragoste şi a slujirii sacrificatoare,
şi face acest lucru în şi pentru viața Bisericii ca întreg.
Limbajul contractual, propriu slujbei căsătoriei în Apus, a obscurat
caracterul esențial sacramental al căsătoriei. De asemenea, a fost uitat caracterul de
legământ al vocației conjugale. Ca taină şi legământ, căsătoria trebuie oficiată prin
ritualul liturgic al Bisericii, de vreme ce slujba în sine este cea prin care este
exprimat public angajamentul reciproc al cuplului, iar unirea lor e pecetluită de
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Această binecuvântare crează singură o unire conjugală, ce oferă unicul
context în care sexualitatea genitală poate fi exercitată în acord cu voia lui
Dumnezeu. Persoanele necăsătorite angajate în relații sexuale se aseamănă copiilor
noştri care se joacă „de‐a preotul”. Copiii pot citi din cărțile de cult, pot face fiecare
gest şi pot consuma pâine şi vin. Totuşi, ei nu sunt preoți, iar jocul lor nu e o taină,
de vreme ce nu sunt hirotoniți, iar dimensiunea eclesială lipseşte. Pentru ca oficiul
preoțesc să fie nu numai „valid”, ci şi real, Biserica trebuie să primească şi să
consfințească pe cel chemat la hirotonie, şi să asigure contextul sacramental în care
Dumnezeu a ales să‐şi reverse harul Său. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul celor
chemați la viața unirii conjugale. Fără acel context şi acea binecuvântare
sacramentală, nu există nici preoție, nici căsătorie. Nu este decât, în cel mai bun
caz, actorie, iar în cel mai rău, blasfemie.
Paralela trasată adesea între relațiile sexuale şi celebrarea euharistică nu este
nici prea romantică şi nici frivolă. Ambele acțiuni presupun consacrarea
sacramentală şi culminează în consumarea care aduce comuniunea cu cel iubit.
Mai mult, ambele acțiuni se bazează pe jertfa care pecetluieşte relația: jertfa lui
Hristos reactualizată în Euharistie şi jertfa cuplului, simbolizată de cununile
nupțiale, prin oferirea unuia celuilalt şi lui Dumnezeu. Aşa cum nimeni nu poate
participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia
o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care
Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relația lor să fie binecuvântată de
El, aşa cum Biserica a învățat şi a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi
adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina
Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relațiile lor
sexuale nu fac decât să hrănească „dorințele şi plăcerile cărnii”, iar ei sunt
incapabili să ajungă la comuniunea eternă şi la bucuria inefabilă a erôs‐ului divin
care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt.
Dacă preotul trebuie hirotonit pentru a primi „harul divin” care să‐i
împlinească oficiul, bărbatul şi femeia care doresc să trăiască ca „un singur trup”
trebuie să fie căsătoriți pentru a‐şi împlini chemarea lor personală. Altfel, ei trăiesc
în minciună, iar sarcina este un accident regretabil, pe când angajamentul divin ce
realizează mântuirea reciprocă nu există. Prin urmare, numai în contextul unei
uniri conjugale binecuvântate, sexualitatea însăşi poate fi privită ca mijloc esențial
al împlinirii voinței lui Dumnezeu în privința vieții şi mântuirii cuplului.
Cum vor reuşi însă tinerii să abordeze tensiunile fireşti ce sunt asociate cu
sexualitatea adolescentină? Aceasta este o problemă dificilă, de vreme ce căsătoria
este adesea amânată în zilele noastre până ce cuplul a ajuns în jurul vârstei de
treizeci de ani. Pe de altă parte, posibilitatea procreerii precum şi energia sexuală
există încă de la pubertate. Se ridică astfel problema expresiilor sexuale adecvate în
timpul „prieteniei” sau pe toată perioada logodnei.
Anumite culturi încearcă să evite problema prin interzicerea „întâlnirilor” şi
prin impunerea „căsătoriilor aranjate”. În funcție de etosul cultural respectiv,
această atitudine poate sau nu să se sfârşească bine. Unii creştini ortodocşi din
S.U.A., îngrijorați de presiunile sexuale şi promiscuitate, au încercat de asemenea
să‐i oprească pe copiii lor „să se implice în jocul întâlnirilor”. Uneori, acest lucru a
avut un rezultat pozitiv. Totuşi, pericolul constă în izolarea tinerilor de perechile
lor şi de cultură ca întreg. O abordare mult mai eficace ar fi să‐i învățăm pe copiii
noştri încă din copilărie adevăratul sens al sexualității, sădind în ei un simț al
respectului şi responsabilității în toate relațiile lor personale. În orice caz,
încercările adulților de a controla comportamentul sexual al adolescenților – în loc
să‐i conducă şi să‐i ghideze – sunt sortite eşecului, exceptând rarele cazuri în care
copiii chiar îşi doresc un asemenea control. Motivația pentru un comportament
responsabil trebuie să vină din lăuntrul tânărului. Ea nu poate fi în mod artificial
impusă de alții, fie ei părinții, fără să creeze resentimente şi înstrăinare.
Una din cele mai dificile decizii pe care trebuie să o ia un cuplu necăsătorit
este „până unde să meargă”. Când tinerii încep să se gândească la această
problemă, ei au de obicei în minte un număr de comportamente concrete de la
ținutul de mâini, la sărut şi pipăit, şi până la relațiile intime. Preocuparea lor ar
putea fi determinarea dinainte a nivelului implicării sexuale pe care şi‐o
vor permite. Totuşi, în lumina a ceea am spus despre natura şi scopul sexualității,
această abordare este cu totul inadecvată. În primul rând, este foarte greu de
stabilit dinainte limite precise. De exemplu, cuplul poate decide să nu se angajeze
în relații intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate. Emoțiile sunt
însă atât de nestatornice, iar pasiunea tinde să domine rațiunea, încât limita
propusă este călcată. Aceasta până ce unul îl convinge pe celălalt să se oprească,
sau celălalt capitulează în fața dorințelor interioare şi a presiunilor exterioare. În
asemenea circumstanțe au loc atât de frecventele abuzuri cunoscute sub numele de
„date rape” (viol la întâlnire).
Poate suna ciudat astăzi, dar singura călăuză morală în conformitate cu
învățătura Bisericii privind sexualitatea preconjugală este abstinența. Fecioria are o
valoare emoțională şi spirituală întotdeauna recunoscută şi prețuită printre
creştini, iudei şi alții cu un angajament religios solid. Se pare că mulți tineri de azi
redescoperă această valoare. Lupta lor trebuie recunoscută şi sprijinită de către
parohie, dar şi de familiile lor. (Din păcate, cu puține excepții, şcolile publice nu
pot oferi nici un fel de ajutor sau asistență privind acest aspect. Este mai uşor să
distribui prezervative decât să te confrunți cu problemele morale şi psihologice
care se ridică vis‐a‐vis de fascinația adolescentină pentru sex. Oricum, profesorii
preocupați se confruntă cu teribilul adevăr că peste jumătate din băieții şi fetele din
țara noastră au relații intime de la vârsta de aproximativ 18 ani).
Singura speranță pentru a‐i ajuta pe copiii noştri să‐şi păstreze virginitatea
sau chiar să se protejeze în mod eficace de SIDA, este aceea de a‐i încuraja să se
abțină de la relațiile sexuale până la căsătorie. Această încurajare trebuie dublată
de programe educaționale sponsorizate de comunitatea parohială, programe în
cadrul cărora responsabilitatea este în primul rând a preotului. Asemenea
programe ar trebui să‐i implice şi pe părinți pe cât posibil, învățându‐i semnificația
adâncă a sexualității şi sfătuindu‐i să facă acelaşi lucru cu copiii lor, încă din primii
ani de şcoală.
De asemenea, este important ca tinerii să fie sensibilizați asupra necesității
de a redirecționa energia sexuală dinspre sine spre ceilalți şi, mai ales, către
Dumnezeu. Convertirea eroticului în erôs nu este un simplu exercițiu monastic, ci
implică folosirea adecvată a sexualității de către fiecare creştin, bărbat sau femeie,
căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriți ar fi
abținerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală ce ar
conduce la orgasm. Pe măsură ce cele două persoane se cunosc, se bucură şi se
prețuiesc unul pe celălalt, este natural ca ei să treacă de la gesturile timide de
afecțiune la săruturi şi mângâieri. Totuşi ei ar trebui să‐şi amintească de fiecare
dată că „naturalul” este căzut şi – cu precădere pe tărâmul sexualității – este în
mod constant deschis spre demonic. Raționalizarea, sau pasiunile „raționalizate”
pot trece uşor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai
bune intenții s‐au pierdut, iar cuplul a cedat poftei. Aşa cum mulți tineri recunosc
la spovedanie: când se întâmplă acest lucru, ei se simt murdari şi ieftini, nu din
pricina sexului în sine, ci pentru că s‐a spulberat un ideal şi, mult prea des, cineva
este iremediabil rănit. E de prisos să spunem că, în asemenea momente,
sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoțită de fermitate, dar
trebuie să dăruiască iertare şi compasiune.
Este imposibil să impui limite – deci răspunsuri concrete la întrebarea „până
unde…” – pentru că este dificil să le observi când ele par să fie legale şi arbitrare.
Abordarea cea mai eficace este încurajarea tinerilor, începând cu preadolescența, să
mediteze şi să vorbească despre sensul vieții lor ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca
purtători ai chipului Său, şi ca persoane a căror singură valoare vine din fidelitatea
față de Dumnezeu şi mărturia dată despre El înaintea oamenilor. Din această
perspectivă trebuie abordată sexualitatea, în mod ferm şi deschis, cu respect deplin
pentru puterile ei, cât şi pentru frumusețea şi puterea ei creatoare.

Sf Serafim de Sarov


Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.

luni, 25 august 2008

Spovedanie şi psihiatrie

Uneori se întreţine o confuzie legată de Taina Spovedaniei şi de psihiatrie. Este o greşeală să se confunde spovedania la preot cu vizita la psiholog sau psihiatru deoarece sunt lucruri fundamental diferite.
Spovedania este Taină a Bisericii şi, ca toate Tainele, varsă în suflet harul lui Dumnezeu, în timp ce psihiatria şi celelalte discipline înrudite cu ea sunt ştiinţe omeneşti.
Scopul esenţial al Tainei Spovedaniei este izbăvirea omului de greutatea păcatelor prin iertarea lui sau împăcarea cu Dumnezeu, resfinţirea şi pregătirea lui pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Pacea interioară, echilibrul sufletesc şi bucuria nu sunt rosturile ultime ale spovedaniei, ci, ca daruri ale Duhului Sfânt, ele sunt consecinte fireşti ale restabilirii legăturilor omului cu Dumnezeu. Spovedania e necesară tuturor celor care doresc să câştige viat,a veşnică, indiferent dacă suferă sau nu psihic. Ştiinţa psihiatrică vine să ajute în situaţiile de tulburări şi suferinţe psihice.
În Taina Spovedaniei credinciosul, cu harul lui Dumnezeu, dobândeşte cunoaştere de sine, identificându-şi patimile şi slăbiciunile care îl despart de Dumnezeu. Duhovnicul, cu luminarea Duhului Sfânt, care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, şi cel ce se spovedeşte este pus faţă în faţă cu sinele său real şi recunoaşte boala acestuia, fară să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască şi fără încercarea de a se autojustifica.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, ca vase ale Duhului Sfânt, sunt cei mai buni psihoanatomişti. Acest har îl au şi duhovnicii, ca administratori şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu.
Psihanaliza, ca metodă psihoterapeutică, deşi caută cauzele traumatismelor interioare, nu poate da iertarea păcatelor, nici nu poate vărsa harul lui Dumnezeu în sufletul celui bolnav. Pe lângă aceasta, nu este de competenţa sa să discearnă dacă o anume stare interioară, sau o exprimare, sau o acţiune este păcătoasă sau nu. Şi, peste toate, nu este în stare să găsească moduri de eliberare de patimi. Vindecarea de patimi se face prin nematerialnica ,,intervenţie chirurgicală" a Duhului Sfânt, care foloseşte bisturiul curatei şi smeritei spovedanii şi medicamentul Sfintelor Taine şi al rugăciunii, având întotdeauna ca bază şi condiţie totodată bunăvoinţa liberă a omului şi lupta sa conştientă şi intensă de desăvârşire.
Sfântul Grigorie Palama accentuează că în Taina Spovedaniei credinciosul primeşte iertarea, dar şi tămăduirea sufletului de la duhovnicul său:
,,Să te îngrijeşti în toată viaţa ta să ai părinte duhovnicesc şi să-i arăţi fiecare păcat şi fiecare gând şi să iei de la el vindecarea şi iertarea; căci acestora s-a dat puterea de a dezlega şi de a lega sufletele... De aceea să te şi sfătuieşti şi să asculţi până la sfârşit pe părintele tău duhovnicesc.”
Cunoaşterea de sine, în măsura în care reuşeşte prin psihanaliză, poate să-1 descurajeze pe bolnav şi să creeze şi mai mari probleme psihologice. Dimpotrivă, spovedania, cu smerenia pe care o cultivă în suflet şi cu dumnezeiescul har care îl înarmează, întăreşte cugetul său astfel încât să-şi poată înfrunta cu bărbăţie starea lui împătimită. Îl re-împrieteneşte pe credincios cu sinele său real şi îi dă puterea de a se transforma, nu pentru a accentua sentimentul de încredere în sine şi de satisfacţie de sine, ci pentru a bine-plăcea lui Dumnezeu.
Ştiinţa psihiatrică, desigur, poate ajuta cu mijloacele ei de vindecare, intervenind cu discernământ şi cunoscându-şi exact limitele ştiinţifice, la soluţionarea tulburărilor de funcţionare a gândirii, a voinţei, a sentimentelor etc. Biserica, în această situaţie, nu numai că nu refuză, ci chiar reclamă lucrarea ştiinţei, atunci când desigur nu contravine poruncilor evanghelice. Dumnezeu „a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate”.

Sf Vasile cel Mare -Informatii generale



VIAŢA

Sfântul Vasile cel Mare se naşte în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea Capadocsiei. Pe mama sa o chema Emilia, iar pe tatăl său Vasile. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânăra, Macrina ce Bătrână(bunica Sf. Vasile) şi Emilia(mama Sf. Vasile). Macrina cea bătrână a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul.

Vasile primeşte prima învăţătură în casa părintească. După aceea studiază la Cezareea Capadocsiei şi Atena. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. Încheagă o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e un model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii. S-a întors în patrie pe la anul 355. A profesat câtva timp retorica, dar a fost câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa, Macrina. A renunţat la lume şi a intrat în monahism după ce a fost botezat. A făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. A călătorit pentru cunoaşterea monahismului în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sf. Grigorie Teologul la mănăstirea înfiinţată de el in Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici el îmbina munca manuală cu rugăciunea şi cu râvna caldă intelectuală. Aici a scris el Regulile vieţii monahale(Regulile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei cu Sf. Grigorie.

În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu şi hirotonit preot în 364, spre a i se încredinţa pastoraţia episcopiei. După un conflict trecător cu episcopul, se împacă cu acesta. În 368, cu prilejiul unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor. În 370, fu ales episcop-mitropolit a Cezareei, cu o dârză opoziţie din partea adversarilor. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului şi a manevrelor împăratului Valens, dioceza i se împărţi in două.

În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni. Se cunoaşte scena cu prefectul Modestus de Valens. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital(şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cunoscute sub numele de Vasiliada. A luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, criticându-i pe bogaţi. N-a făcut deosebire între neamuri şi credinţele oamenilor. A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa liturghie.

În politica externă bisericească, Sf. Vasile a încercat să împace bisericile orientale, făcând apel la Sf. Atanasie şi la papa Damasus. De asemenea a încercat o împăcare între Orient şi Occident împărţite pe tema schismei meletiene. Sf. Vasile a fost un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. I-a ajutat pe tineri la învăţătură, a menţinut legătura cu profesorul său Libaniu. A fost pretutindeni prezent. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, mare om de ştiinţă. A fost numit „un roman printre greci”. A murit la 1 ianuarie 379, plâns de toţi şi numit încă de atunci „cel Mare”


OPERA

a) Opere dogmatice

1) Contra lui Eunomiu – care era conducătorul anomeilor. Lucrare scrisă în anul 364, fiind alcătuită din 3 părţi

2) Despre Sfântul Duh – în care susţine că Sfântul Duh are aceeaşi putere ca Tatăl şi Fiul.

b) Opere ascetice

1) Învăţături morale

2) Regulile mari

3) Regulile mici

c) Omilii şi cuvântări

1) 9 omilii la Hexaemeron, care explică fenomenele legate de crearea lumii, până în ziua a V-a a creaţiei, iar ziua a VI-a este completată de fratele său Sf. Grigorie de Nyssa, în lucrarea Despre facerea omului.

2) Despre credinţă – este un comentariu

3) Contra bogaţilor

4) Contra beţiei

d) Opere liturgice, canonice şi de corespondenţă

1) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

A scris aproximativ 365 de scrisori de natura dogmatică, monahală, misionară sau ocazională.

DOCTRINA

a) Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu – Sf. Vasile afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut decât prin lucrările sale şi acestea pe calea minţii

b) Sfânta Treime – Sf. Vasile este cel care face diferenţa dintre fiinţă şi ipostas: o singură fiinţă, trei ipostase.

Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare preot şi păstor al Bisericii. Este prăsnuit la data de 1 şi 30 ianuarie. Este cel care a alcătuit regulile monahale, care sunt folosite în răsărit până astăzi.

www.prlaurentiu.blogspot.com

powered by Pr Laurentiu

miercuri, 13 august 2008

Avva Ioan Persul - file de pateric egiptean


Povestit-a, unul din parinti despre avva Ioan Persul, ca din darul lui cel mult, intru prea adanca nerautate a venit. Ca acesta petrecea in arabia Egiptului si s-a imprumutat odata de la un frate cu un galben si a cumparat in sa lucreze. Si a venit un frate rugandu-se si zicand: daruieste-mi, avvo, putin in sa-mi fac un leviton (imbracaminte)! Si i-a dat cu bucurie. Asemenea inca si altul a venit rugandu-se: da-mi putin in, sa-mi fac o fota! Si i-a dat si lui asemenea. Si altii cerand, da in scurt cu bucurie. La urma vine stapanul galbenului, cerandu-l, si i-a zis lui batranul: ma duc si ti-l aduc. Si neavand de unde sa-l dea, s-a sculat sa se duca la avva Iacov al diaconului, sa se roage sa-i dea banul, ca sa plateasca fratelui. Si mergand, a gasit un galben jos pe pamant, si nu s-a atins de dansul.
Si facand rugaciune, s-a intors la chilia sa. Si a venit fratele iarasi suparandu-l pentru ban. Si i-a zis batranul: eu negresit port grija si mergand iarasi a gasit, banul jos unde era, si facand rugaciune s-a intors la chilia sa. Si iata, asemenea a venit fratele cel ce il supara si i-a zis batranul ca negresit de aceasta data il aduce.
Si sculandu-se iarasi a venit la acel loc si l-a gasit acolo stand. Si facand rugaciune, l-a luat, si a venit la avva Iacov, si i-a zis: avvo, venind la tine, am gasit banul acesta pe cale. Deci ajuta si vesteste in enorie, nu cumva l-a pierdut cineva, si de se va gasi stapanul lui, da-l. Deci mergand batranul, trei zile a vestit si nimeni nu s-a gasit, care sa fi pierdut banul. Atunci a zis batranul catre avva Iacov: deci, daca nimeni nu l-a pierdut, da-l acestui frate, ca ii sunt dator lui si venind sa iau de la tine mila (ah) si sa platesc datoria l-am gasit. Si s-a minunat batranul, cum fiind dator si gasind, nu l-a luat, sa-l fi dat. Si aceasta inca era mirare de dansul, ca de venea cineva sa se imprumute de la el de ceva candva, nu singur da, ci zicea fratelui: du-te, ia-ti tie orice ai trebuinta si daca aducea, ii zicea: pune-l iarasi la locul lui! Iar de nimic nu aducea cel ce a luat, nimic nu-i zicea.

Despre liberul arbitru - in viziunea Sf Ioan Damaschin

Discuţia asupra liberului arbitru, adică asupra celor ce sunt în puterea
noastră, pune mai `ntâi problema dacă este ceva în puterea noastră. Aceasta
pentru motivul că mulţi se opun acestei afirmaţii. In al doilea loc pune
problema: care sunt cele în puterea noastră si asupra cărora avem stăpânire.
In al treilea loc pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu
creându-ne ne-a făcut liberi.
Revenind aşadar la prima problemă, să demonstrăm mai intâi că sunt
în puterea noastră unele acte chiar din acelea recunoscute de ei că nu sunt
în puterea noastră. Şi să spunem în modul următor.
Ei susţin că pricina tuturor celor care se intâmpla este sau
Dumnezeu, sau necesitatea, sau soarta, sau natura, sau norocul, sau
întâmplarea. Opera lui Dumnezeu este fiinţa şi pronia; opera necesităţii este
mişcarea celor care sunt totdeauna la fel; opera soartei este ceea ce se
îndeplineşte prin ea cu necesitate, căci şi soarta este opera necesităţii; opera
naturii este naşterea, creşterea, distrugerea, vegetalele si animalele; opera
norocului, cele rare şi neaşteptate. Căci ei definesc şi norocul ca o
coincidenţă şi un concurs a două cauze, care îşi au începutul în alegere, dar
care au un alt rezultat decât cel natural. Spre exemplu: cineva săpând o
goapă, găseşte o comoară. Nici cel care a pus comoara nu a pus-o astfel
`ncât altul să o găsească, nici cel care a găsit-o n-a săpat astfel `ncât să
găsească comoara; ci unul ca să o dezgroape când va voi, iar celălalt ca să
sape groapa. Dar s-a întâmplat altceva decât ceea ce intenţionau amândoi.
Opera intâmplarii sunt cele ce se intâmpla celor neînsufleţite şi iraţionale închip nefiresc şi atehnic. Astfel spun ei. In care din acestea deci să clasăm acţiunile omeneşti, dacă omul nu
este cauza in principiul acţiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui
Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele
nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac
parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele
naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele; nici norocului, căci acţiunile
oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici intâmplarii, căci ei susţin că cele
produse de intâmplare aparţin celor neînsufleţite sau iraţionale. Ramâne
deci ca însuşi omul, care acţionează si lucrează, să fie principiul faptelor
sale si să aibă liberul arbitru. Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este
principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci
la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stapânul acţiunii sale?
Orice deliberare se face în vederea acţiunii. Iar a declara că este de prisos
partea cea mai frumoasă si cea mai de preţ din om, ar fi una din cele mai
mari absurdităţi. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea
acţiunii, căci orice deliberare este în vederea acţiunii si din pricina acţiunii.


Biserica Sf Nicolae -Spulber (scurta prezentare)




Locuri binecuvantate de Dumnezeu....
Oameni gospodari si primitori, cu frica de Dumnezeu si cu dragoste fata de aproapele ...R
âu cu apa lina...

Aceste sunt doar cateva enunturi ce caracterizeaza parohia si comuna istorica Spulber, Jud Vrancea.
Este suficient sa vi o singura data in acest loc si cu siguranta vei reveni...







Loc de refugiu sufletesc si restaurare duhovniceasca, acest lacas este asezat pe temelia primei biserici, din a doua jumatate a sec XVII. Biserica a fost, este si va fi intotdeauna locul in care credinciosii vor veni sa isi caute linistea sufleteasca de care au nevoie...
Este locul in care spulberenii (locuitorii acestei comune istorice- cf legendei "babei vrancioaia") vin duminica de duminica si sarbatoare de sarbatoare.



sâmbătă, 26 iulie 2008

Sufletul omului dupa moarte - Ier. Serafim Rose

Experienţa „în afara trupului”
Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit,
potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se
află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea
poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi
încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte
într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar
„pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se
află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o
mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei
cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată
câteva extrase din aceste experienţe:
„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea
întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de
nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci ... îmi aduc
aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort”.„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine,
uşurare - doar linişte”.I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat
uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport,
dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le
vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta”.„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul
meu ... Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o
parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine”.Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu
vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor,
de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam
că sunt cu totul singur, cu mine însumi”Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană
este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii
sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte
precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele
alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte
exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul
deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul
lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă
era tot oarbă - este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care
vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările
minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul
săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta
vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o
face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross,
„Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer,
1977, pag. 103-104).
Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte
uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa
morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că
aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau
conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din
trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi
simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

miercuri, 23 iulie 2008

Calugarii-cuvinte alese din "Veniti de luati bucurie"


Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrâneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului.
Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităţi de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic „bătrân”, nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gândiţi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută.
Bătrâneţea călugărului nu vine doar la bătrâneţe, poate să fie şi la tinereţe.Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua când am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decât oricând în viaţa voastră de până acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decât viaţa comună, a celor mulţi”.
Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cândva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ când s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.