Subscribe:

joi, 12 octombrie 2017

Icoana ortodoxă – Revărsare de har și trudă a iconarului



               
               
Anul 2017 a fost declarat la nivelul Patriarhiei Romȃne de către Sfântul Sinod drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Observȃnd cum secularismul contemporan ȋși face simțită prezența din ce ȋn ce mai mult, Biserica Ortodoxă Română reiterează importanța și semnificația spirituală a cinstirii sfintelor icoane, “ca mărturisire a dreptei credințe în Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu scopul îndumnezeirii omului prin har”[1]. Icoanele ne ȋnfățișează pe Mȃntuitorul, pe Maica Domnului, pe sfinţii lui Dumnezeu: îngeri, proroci, apostoli, ucenici, martiri, cuvioși monahi dar și binecredincioşi mireni – casnici ai lui Dumnezeu, în împărăția slavei netrecătoare, ce nu poate fi văzută cu ochii trupului, ci numai cu ochii credinței, atunci când Dumnezeu dăruiește celor smeriți darul de a vedea, încă din lumea aceasta pământească, lumina cea neînserată și slava Împărăției cerurilor.
             În confruntarea cu ereziile, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întruniți la Sinoadele Ecumenice, au definit adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria (Θεοτόκος) şi adevărul privind cinstirea sfinţilor, a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte. În definiția dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic, întrunit la Niceea în anul 787, Sfinții Părinți au exprimat acest adevăr de credință prin următoarele cuvinte: Păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod nescris. Între care una este și figurarea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei și este folositoare spre încredințarea adevăratei, și nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul și spre câștigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele (cuvântul și icoana) au în mod evident și aceeași valabilitate[2].

            Icoana – revărsare de har
            Cuvantul “icoană” provine din limba greacă (εἰκών– imagine în oglindă, reprezentare vie)[3]. Astfel icoanele sunt imagini, reprezentări fie ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale sfinților sau ale îngerilor. Icoana, ȋn primul rȃnd nu este o imagine făcută pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Icoana devine așadar un fel de „scară“ și “fereastră” către Dumnezeu, pe care ne ridicăm cu întreaga noastră fiinţă spirituală, prin unirea rugăciunii celui cinstit din icoană cu evlavia rugăciunii celui care se roagă. Ȋnsă icoanele au și rol catehetic sau didactic fiind supranumite ȋncă din vechime și „cărțile” celor care nu știau să citească, povățuindu-i spre lucrarea faptelor bune și îndemnându-i la o viață sfȃntă. Iconarii cu o aleasă viață duhovnicească au pictat icoane care ce mai tȃrziu au devenit făcătoare de minuni, atât prin credința celor care se rugau înaintea lor, dar și prin sfințenia și curățenia vieţii celor care le-au pictat. Sfȃntul Teodor Studitul mărturisea următoarele: “Icoana are similitudine cu arhetipul – icoana naturală în mod natural iar cea artificială în mod artificial. Una însă este identică deodată atât prin fiinţa cât şi prin asemănarea a cărei pecete este, aşa cum este Hristos după Dumnezeire cu Tatăl Său şi după umanitate cu Maica Sa. Iar cealaltă, fiind identică prin asemănare, este străină de fiinţa arhetipului, aşa cum este icoana lui Hristos faţă de Hristos însuşi. Prin urmare, există o icoană artificială a lui Hristos care primeşte în ea asemănarea Acestuia[4]”. Deci raţiunea de a fi a icoanei şi valoarea ei nu stau în frumuseţea ei obiectivă, ci în ceea ce ea reprezintă: o imagine a frumuseţii ca asemănare divină. Temeiul dogmatic al cinstirii icoanelor şi sensul imaginii liturgice sunt dezvăluite mai ales în Liturghia a două sărbători: cea a Sfintei Mahrame (16 august), şi cea din Duminica Ortodoxiei, sărbătoare a victoriei icoanelor şi a izbânzii definitive a dogmei despre Întruparea divină.  Icoana este întemeiată întâi de toate în Întruparea Fiului. Sfântul Teodor Studitul ne precizează că: „Reprezentarea lui Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte să nu fie), ci în asemănarea cu omul nestricăcios, aşa cum o spusese El Însuşi înainte, tocmai nestricăcios (...) fiindcă El nu este un om oarecare, ci Dumnezeu făcut Om[5]”. Icoana exprimă experienţa spirituală a sfinţeniei devenind astfel revărsare de har.

           Istoricul icoanei
           În Vechiul Testament prima icoană (chip) al lui Dumnezeu poate fi considerat Adam – făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27). Mai tȃrziu, icoanele au fost făcute chiar din porunca lui Dumnezeu (Ieș. 25, 18-22; 26, 31). Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână omenească sunt icoane şi nu idoli. Aceste icoane vetero-testamentare se chemau “heruvimii slavei” (cf. Evrei 9, 5). Perdelele, covoarele şi alte obiecte din templul vechi au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ieș. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28). Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15), iar ȋnaintea icoanelor heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1), se aprindeau candele iar preoţii templului le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (cf. Ieș. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6). Cultul imaginilor sfinte şi apoi utilizarea lor aşa cum reiese din Cartea Exodului este descris astfel: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, din cele ce sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ” (Ieș. 20,4). În realitate ȋnsă, o astfel de interzicere niciodată nu a fost absolută, cel puţin pe un timp determinat. În timpul ce a urmat după exil, mai precis în timpul Macabeilor, iudaismul începe a descrie diferite imagini din frica de a nu cădea în idolatrie. Creştinismul a însemnat o dezvoltare istorică pentru arta religioasă a Imperiului Roman, înscriindu-se într-o evoluţie firească, pe care istoricul urmărind-o, înţelege geneza imaginilor creştine, adică partea derivată din modelele anterioare şi partea original creştină.
           Ȋn Noul Testament icoana este reprezentată ȋn primul rȃnd prin ȋntruparea Mȃntuitorului. Apoi cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli. Este binecunoscut faptul că Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Ioan 7, 20; Fapte 24, 11). Ȋnchinarea la idoli era oprită cu anatema, dar închinarea la sfintele icoane nu era oprită, icoana și idolul nefiind același lucru; idolii se socoteau a fi zei, pe cȃnd icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel ce este zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
              Sub forma actuală icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (†18 octombrie), conform tradiției bisericești, este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. De asemenea Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este socotit și ocrotitorul iconarilor. Tot prin Sfȃnta Tradiție s-a transmis și informația conform căreia Mȃntuitorul şi-ar fi imprimat chipul feţei pe năframa unei femei cu numele Veronica, (“vera-icon” – adevărata icoană) și pe care aceasta i-a dat-o să se şteargă de sudoare și picături de sȃnge când ducea crucea spre Golgota. Conform tradiției la sfârşitul secolului al VI-lea d.Hr., salvarea Edessei de la asediul perșilor, în 544 d.Hr., se datorează icoanei lui Hristos de pe Sfânta Mahramă, care, în împrejurarea respectivă, a fost regăsită printr-o minune, ea fusese trimisă de Însuşi Mântuitorul regelui Abgar al Edessei. Conform acestei tradiții se spune că Iisus şi-ar fi imprimat faţa Sa pe o năframă de in și ar fi trimis-o regelui,  care-L rugase printr-o scrisoare să vină să-1vindece de-o boală grea[6]. De asemenea trebuie menționat și faptul că noile descoperiri, din anul 2016, legate de Giulgiul de la Torino, publicate în ziarul ştiinţific american PlosOne într-un articol intitulat “New Biological Evidence from Atomic Resolution Studies on the Turin Shroud”[7], de către profesorul italian Giulio Fanti de la Universitatea din Padova, folosindu-se de ajutorul rezoluției atomice (TEM) și a altor procedee științifice de ultimă generație, vin ȋn sprijinul autenticității acestuia. Așadar se poate afirma că chipul actual al lui Iisus din Biserică, redă elemente caracteristice ale feţii Lui, păstrate prin tradiţie chiar din vremea apostolilor.
           Pentru a-şi exprima învăţătura, Biserica primară se foloseşte deopotrivă de simboluri păgâne şi de anumite subiecte din mitologia greco-romană. Ea utilizează de asemenea formele artei antice, greceşti şi romane, conferindu-le un conţinut nou, în aşa fel încât acest nou cuprins să modifice înseşi formele prin care se exprimă[8]. Trebuie menţionat că la începutul creştinismului, pe teritoriul Imperiului Roman, iconografia nu era decât un mijloc sărac de exprimare a filozofiei şi doctrinelor religioase contemporane, iar în ambientul mediteran părea anumitor intelectuali drept o ocupaţie “ciudată şi învechită”, cu toate acestea multe religii care au adoptat iconografia (ȋn ȋnțelesul larg al termenului) după modelul creştinilor, au continuat să folosească picturi simbolice pentru exprimarea credinţei lor[9]. La Constantinopol, Ȋmpăratul Constantin a dat poruncă, ca, pe coloana de porfir din forum, să fie suspendate chipurile primilor trei episcopi ai cetății. Astfel obiceiul s-a răspândit cu rapiditate în tot spațiul Răsăritului, fiind menţionate icoanele marilor Părinți ai Bisericii, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nyssa. Totodată, dincolo de locul deosebit pe care l-au ocupat icoanele în cult, lor le-au fost atribuite și proprietăți binefăcătoare fiind supranumite și “făcătoare de minuni”, spre exemplu: salvarea Constantinopolului de la asediul avarilor, în 626, din timpul campaniei împăratului Heraclius împotriva perșilor – purtarea  icoanei Maicii Domnului din Vlaherne pe ziduri a acționat determinant pentru îndepărtarea barbarilor. Bizantinii aveau și obiceiul ca atunci când călătoreau dintr-o regiune în alta, să poarte pe sub tunica de călătorie, la pieptul lor, o iconiţă a lui Hristos, a Preasfintei Fecioare sau a unui sfânt. O altă mărturisire importantă despre icoane este la Sinodul Quinisext ce s-a deschis la 1 septembrie 692. Ȋn  Canonul 82 ni se arată conţinutul imaginii sacre, aşa cum era înţeles de Biserică. Această regulă precizează sensul de dezvoltare al imaginii. Iată textul: „Pe anumite picturi, se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii –adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile (tupous) şi umbrele – ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm (protimômen) harul şi adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat –după firea Sa omenească (anthrôpinon charactera) – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem să-I pomenim locuirea în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii.[10]
            Când în anul 726 se declanșează prima persecuţie iconoclastă, sub Leon al III-lea Isaurul,  în Biserică, dăinuia peste tot cultul icoanelor. După anul 787, cȃnd, ȋn urma Sinodului VII de la Niceea, sub președenția Ȋmpărătesei Irina, iconoclasmul este oprit, cultul icoanei va fi reluat prin formula „eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S-a făcut materie“, iar din anul 843 cultul sfintelor icoane va ȋnflori ȋn permanență, dezvoltȃnd mari capodopere creștine. Începând cu perioada lui Ioan Tzimiskes (969-976 d.Hr.), împărații obișnuiau, ca atunci când se întorceau cu armata lor, după o campanie victorioasă, să așeze în fruntea cortegiului, în timpul intrării lor triumfale în Constantinopol, icoana Maicii Domnului. În perioada evului mediu, ca şi în perioada modernă, icoana a avut adversari mai mult sau mai puţin ca iconoclaştii bizantini: ȋn Orient, bogomilii iar ȋn occident protestanţii pornesc și ei război împotriva icoanelor; calviniştii, din păcate, se disting prin distrugerea celor mai preţioase bogăţii artistice creştine. Astăzi cultul icoanelor este răspȃndit ȋn toate Bisericile Ortodoxe și nu numai.
         
            Dezvoltarea iconografiei a avut loc ȋn două mari etape:
A)    Conturarea primei etape a artei paleocreştine a putut fi individualizată în timp, la începutul secolului al III-lea d. Hr., odată cu descoperirea primelor imagini ale catacombelor şi sarcofagelor creştine. Imaginea cea mai specifică de acest fel este imaginea omului care se roagă. Acesta este reprezentat sub forma unui semn semiabstract, unei simple scheme a figurii frontale a unui om căruia nu-i putem identifica nici vârsta și nici sexul, nici trăsăturile chipului ori alte accesorii decât doar braţele înălţate în semn de rugăciune. Acest tip de imagine decorativă împodobea de asemenea cu scene creştine şi tablourile în mozaic de pe pereţii bazilicilor, altarele şi tot mobilierul bisericilor. Multe scene ce-l reprezintă pe Bunul Păstor, confirmă în mod foarte clar că Biserica s-a folosit de imaginile sacre chiar de la origini. O contribuţie iconografică, o constituie acrostihul rezultat din iniţialele cuvintelor ce alcătuiesc în greceşte invocaţia <> (Ιησουσ Χριστοσ Θεου Υιοσ Σοτηρ) —ΙΧΘΥΣ— care înseamnă totodată peşte şi trimite la unul din cele mai cunoscute simboluri paleocreştine. Împreună cu Αµνοσ (Μiel), Ιχθυσ desemnează pe Însuşi Mântuitorul, evocând texte şi episoade biblice cunoscute şi comportând totodată o multiplă simbolistică baptismală şi euharistică.

          O primă poziție așa-zis “iconoclastă” ȋn această primă perioadă apare la un sinod local din Elvira (305-306) ce afirma printre altele ȋn canonul 36 următoarele: “"Se stabilește ca în biserici să nu fie picturi, pentru că ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereți"[11]. Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este ȋnsă clar ce se interzicea si, mai ales, motivația acestui canon. Diferitele interpretări variază de la o interdicție a imaginilor în biserică pornită din dorința de a ȋndrepta pe cei care ar fi căzut ȋn idolatrie, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni (ce reprezintă o explicație și mai plauzibilă, ținȃnd cont că acest sinod s-a întrunit în timpul persecuțiilor). În secolele IV şi V folosirea icoanelor se întâlnea pretutindeni. Pe lângă ramura greco-romană a artei creştine există şi altele. Astfel, frescele din secolul III dintr-o biserică creştină de la Dura-Europos au un caracter net oriental, ale cărui linii esenţiale sunt precizate de A. Grabar în descrierea templului păgân din acelaşi oraş: „Spaţiu restrâns, figuri plate cu contururi apăsate, corpuri isocefale, fără volum şi greutate; personaje care apar întorcând capul spre privitor; pe scurt, o artă expresivă, care nu pretinde să imite percepţia optică şi nici să dea iluzia realităţii materiale”[12].
B)    O a doua etapă a evoluţiei artei creştine se concretizează la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea și se va extinde pȃnă spre secolul VIII- IX. O elocventă mărturie în acest sens a fost descoperirea în 1955 sub Via Latinas a unei catacombe particulare datată din timpul precizat, care conţinea un număr însemnat de picturi cu caracter creștin, în frescă, printre care și “Jertfa lui Isac”. Unele picturi exprimau credinţa şi pietatea populară personificând de exemplu moartea, înfăţişând prin anumite mijloace trebuinţa rugăciunii pentru cei răposaţi, speranţa în înviere și Judecata de Apoi.
            Din secolul X până în secolul XIV d.Hr. se observă o uimitoare producție de icoane, cu centrul în atelierele din Constantinopol.  În Sinai, unde există cea mai mare galerie de icoane din lume, se pot admira multe modele ale acestei epoci. În aceleași ateliere ale capitalei s-au lucrat și anumite icoane capodopere în mozaic. Printre ele se deosebește icoana Maicii Domnului “Pammakaristos”,  din biserica patriarhală a Sfântului Gheorghe, în secolul XI d.Hr., icoane în  mozaic din Sfântul Munte, precum icoana Sfântului Dimitrie și a Sfântului Gheorghe din mănăstirea Xenofont (secolul XIII d.Hr.), icoana sfântului Ioan Teologul din Marea Lavră (secolul XIII d.Hr.), icoana Maicii Domnului Călăuzitoarea din mănăstirea Hilandar (secolul XII – XIII d.Hr.), icoana Maicii Domnului Apărătoarea din Muzeul Bizantin din Atena etc. Icoane cu valoare istorică și făcătoare de minuni, în special ale Maicii Domnului, s-au adunat în Sfântul Munte, zeci de capodopere-unicat, fiecare dintre ele având o întreagă istorie. Icoana prețioasă a Maicii Domnului Áxion Estí de la Biserica Protáton din Sfântul Munte, Maica Domnului Kukuzélisa de la Marea Lavră, Maica Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, Maica Domnului Tricheroúsa de la Hilandar, Maica Domnului a Imnului Acatist de la Dionisiou, Maica Domnului Geróndissa (Egumena) din Mănăstirea Pantokrator, Maica Domnului Grabnic Ascultătoarea de la Dochiariou etc. Cele mai vechi icoane, care au ajuns nevătămate până în zilele noastre, provin din istorica Mănăstire a Sinaiului. Cele mai multe se păstrează acolo, patru dintre ele le-a dus episcopul rus Porfirie Uspenski la Kiev, în secolul al XIX-lea, și foarte puține s-au păstrat la Roma. Este vorba de celebrele icoane în encaustică sau în ceară (încălzirea cerii și amestecul ei cu pigmenți vegetali, amestec care se întinde apoi, încălzit, pe lemn sau, mai rar, pe marmură, cu ajutorul unei pensule sau al unui fier înroşit), o tehnică care s-a aplicat la portretele din Fayoum. Această tehnică era cunoscută din cele mai vechi timpuri fiind păstrată până în secolul al VII-lea d.Hr., când a fost înlocuită de tempera. Îndelungata evoluție a icoanei se încheie cu asociațiile pictorilor din Epir, din secolul al XVII-lea şi până în secolul al XIX-lea. La sfârșitul secolului al XIX-lea, icoanele rusești și neo-renascentiste, apusene, invadează spațiul ortodox și denaturează tradiția bizantină. Stilul secularizat și îndepărtarea tuturor acelor elemente care organizează structura icoanei (bidimensionalul, spațiul, timpul, tehnica aplicării luminilor, trăsăturile interiorizate ale sfinților, frontalitatea) au condus la decădere și au însemnat aproape sfârșitul istoriei icoanei bizantine, “rupȃnd canoanele tradiției, arta nu mai este integrată misterului liturgic; veșmintele sfinților nu te mai fac să simți sub cutele lor <> și chiar ȋngerii apar ca niște ființe făcute din carne și sȃnge”[13] – mărturisea Paul Evdokimov.
            Ȋncepând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc, care preciza privind biserica: „pictura, arhitectura şi ornamentaţiunea […] să fie conform stilului bizantin”. Iar din acel an, “Biserica Ortodoxă Română a susţinut în mod consecvent această linie, care, din punct de vedere istoric, este în consens cu tradiţia cea mai autentică de artă bisericească ortodoxă pe pământ românesc, iar din punct de vedere liturgic şi teologic exprimă cu fidelitate credinţa ortodoxă privitoare la finalitatea creaţiei şi a istoriei, şi anume: transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina necreată şi neapusă din Împărăţia cerurilor.  La începutul secolului 20 se va simți nevoia revenirii la tradiția bizantină, în cadrul stilului neobizantin.[14]

          

            Iconografia – generalități
            Iconografia εικονογραφία -"scrierea de imagini" este arta creştină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi, episoade din vieţile acestora, precum şi unele scene alegorice, în aşa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de manifestare vizuală în timp şi spaţiu a realităţii dumnezeieşti invizibile. În perioada bizantină, termenul icoană denumea reprezentarea grafică religioasă, în orice tehnică ar fi fost realizată: mozaicuri, picturi murale, icoane portabile, miniaturi, emailuri, gravuri etc. Astăzi folosim acest termen pentru reprezentarea Mȃntuitorului, a Maicii Sale, a unui sfânt sau a unei scene religioase, pe o suprafață în special din lemn dar și din alte materiale. În timpul celor douăzeci de secole de viață creștină, pentru facerea icoanelor s-au folosit materiale variate, în funcție de posibilitățile economice ale donatorului sau de specializarea și preferința iconarului. Astfel, în afară de lemn, s-au pictat icoane pe zid (al fresco), pe sticlă iar ulterior ele au început să fie pictate şi pe alte materiale precum piatra sau chiar pe ouă, pe vase din ceramică, pe piele, foarte rar pe fildeș sau pe marmură, pe lumânări etc. Apariţia tiparului a permis treptat reproducerea icoanelor pe hârtie şi pe alte suporturi perisabile şi producţia de masă.

            Iconografia nu este doar o artă, ci este o artă bisericească iar cel care intenționează să studieze tehnica lucrării icoanei, ȋnainte de a studia desenul, schițele, materialele și metodele de utilizare ale acestora, trebuie să ȋnțeleagă caracterul sfȃnt al acestei arte, destinația ei supremă și legătura extrem de strȃnsă a acesteia cu viața Bisericii[15]. Pictorii care pictează icoane se numesc iconari sau pictori-iconari. Icoana este ȋnsușită de cel ce este reprezentat pe ea, ȋnălțȃndu-se către prototipul ei, devenind părtașă harului aceluia. Prin comparație, icoana, devine glasul de rugăciune al unui melod ce slăvește cu o cȃntare de o frumusețe aparte, pe Dumnezeu și pe sfințiii lui, iar locul notelor muzicale este luat de armonii cromatice și ritmuri de linie și contururi. Ȋn iconografie este interzisă inovația. Ȋn opoziție cu arta lumească, ȋn care stilul, cromatica, forma, și multe altele pot fi schimbate conform curentului progresist al vremii, iconografia trebuie să rămȃnă neschimbată și nealterată fiind ȋnvățată de iconografi ȋncepători prin copierea icoanelor vechi. Pentru că atunci cȃnd iconarul ȋncepător copiază o icoană veche și autentică, ajunge să o cunoască multilateral.
          Lucrarea iconarului
         A picta o icoană nu este pentru oricine. A fi iconar, ȋn adevăratul sens al cuvȃntului, ȋnseamnă a avea har de la Dumnezeu, a duce o viață curată ȋn virtute și rugăciune, a cunoaște tehnică și a trudi mult ȋn a cunoaște tainele picturii bisericești. Iconarul, spre deosebire de un pictor obișnuit, sau un creator de artă, prin harul lui Dumnzeu ce conlucrează cu talentul său, duce la bun sfȃrșit zugrăvirea unei icoane, nepunȃnd niciodată lucrarea finală doar pe seamă capacității sale creatoare.
         Lucrarea iconarului implică multă trudă și se efectuează ȋn mai multe etape. Treptele procesului pictării icoanei au fost elaborate prin experiența vastă a iconarilor din vechime. Aceste etape se aplică aproape ȋn ȋntregime de către meșterii iconari contemporani și sunt neschimbabile. Tehnic vorbind, fiecare icoană constă ȋn patru părți (straturi) principale. Primul strat este panoul de lemn ce constituie și baza ei. Al doilea strat este grundul – un preparat din praf de cretă și clei. Al treilea strat ȋl reprezintă pictura propriu-zisă (desenul și materialele necesare picturii – pigmenți preparați cu emulsie naturală de ou sau cu o emulsie artificială cazeion-uleioasă sau acetat de polivinil). Al patrulea strat, care protejează pictura de acțiuni din exterior, este o peliculă subțire de ulei vegetal solidificat, numit olifă[16]. Cartea de căpătȃi a iconarului, pentru a reuși să rămȃnă ȋn limitele icoanei bizantine, este Erminia picturii bizantine. Aceasta a fost scrisă de ieromonahul Dionisie din Furna, (Grecia), ȋntre anii 1729-1733. Interesant este faptul că acest manuscris a fost descoperit ȋntȃmplător de Nicolae Iorga, ȋn zona Buzăului, ȋn anul 1930 la un zugrav bisericesc, C. N. Constantinescu, scris cu litere chirilice, ȋn două părți: prima parte cuprinzȃnd informații privitoare la materialele și tehnica picturii ȋn tempera și frescă, iar cea de-a doua parte cuprinde un manual aproape complet de iconografie creștină cu material orȃnduit după Vechiul și Noul Testament, bine sistematizat, luȃndu-se ca bază practica pictorilor de la Muntele Athos[17]. Tot ȋn Erminie se găsesc și modurile de preparare ale culorilor, astfel ȋncȃt acestea să ȋși păstreze frumusețea și autenticitatea un timp cȃt mai ȋndelungat.
          Toate aceste procedee necesită cunoștințe și tehnici complexe. Ȋnsă ceea ce face special adevăratul iconar este faptul că el slujește Biserica lui Hristos prin truda sa, iar Hristos ȋmpărtășește iconarului har și darul slujirii iconografice, lucru ce reiese și din rugăciunea iconarului: “Stăpȃne Doamne, Iisuse Hristoase [...], căzȃnd mă rog și de la Tine cer să-mi dăruiești și mie păcătosului și nevrednicului Tău rob darul slujirii iconografice; curățește din inima mea toată ȋntinăciunea păcatului, [...] ȋntărește-mi voia minții și mă luminează cu puterea Preasfȃntului tău Duh, ȋntărindu-mi neputincioasele mele mȃini spre bineplăcuta Ție zugrăvire [...] așa ȋncȃt cei care se vor ȋnchina și o vor săruta, spre Tine, adevăratul Prototip, să-și ȋnalțe inima și cugetul lor plini de har...[18]”.


         Iconografia romȃnească
         Țara noastră, aflată la confluența celor două mari culturi europene - cea răsăriteană și cea occidentală, se ȋnscrie totuși ȋncă de la ȋnceput ȋn aria de influență bizantină, determinată de apartenența poporului romȃn la ortodoxie, dar și cu anumite caracteristici proprii, datorită asimilarii succesive a elementelor preluate din aceste culturi și adaptate specificului național. Datorită situației politice a secolului al XlV-lea, cȃnd statele ortodoxe din sudul Dunarii au căzut treptat sub ocupație turcească, Moldova și Tara Romȃnească, dorind să iși confirme suveranitatea țineau să se afirme și ȋn plan artistic, impunȃnd prin aceasta o modalitate de păstrare și promovare a idealurilor național-creștine. Transilvania, ȋnsă, era ȋntr-o situație mai delicată, fiind cucerită la sfȃrșitul secolului al XII-lea de regii unguri si organizata ȋn voievodat. Ȋn acest context, arta ȋnfloritoare din secolele XII -XIV va intra ȋn declin, ulterior căpătȃnd influențe occidentale clare. Ȋn Țările Romȃne icoanele au avut un rol important fiind cinstite ca obiecte de cult ȋn biserici și mȃnăstiri, și se regăseau ȋn special sub formă de ansambluri (iconostase) avȃnd cel putin 41 de icoane diferite, care separau absida principala (altarul) de naos. Asemenea iconostase se regăsesc ȋn Țările Romȃne ȋncepand cu secolul XVI. Ele se păstrează ȋn Moldova la mȃnăstirile Voroneț, Moldovița, Sucevita și Humor, și ȋn Țara Romȃnească din secolul al XVII-lea la mȃnăstirile Govora, Hurezi, Surpatele, din secolele XVII - XVIII la biserica Domnească din Tȃrgoviște, biserica Sf. Gheorghe Nou de la București, iar in Transilvania, din secolele XVII - XVIII datează catapetesmele de la bisericile Sf. Nicolae din Făgăraș, Avrig, Nucșoara, Lipova, Blaj, Cuhea și altele. Se remarcă aici ca zugravi de biserici Gheorghe Petrovici şi Mihail Nicolaevici - doi iconari din Banat. Ȋn secolul al XVI-lea, arta trece de la faza monumentală către faza picturală, ȋn vremea domniilor lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu ȋn Moldova. Stralucita școală de pictură moldovenească va influența și arta din Transilvania, datorită atȃt legăturilor domnilor moldoveni cu aceasta provincie (posesiuni, ctitorii, danii), precum și circulației meșterilor și a lucrărilor acestora[19]. Ȋncepand cu secolul al XVII-lea, trăsătura stilistică dominantă devine decorativismul, manifestat prin abundența motivelor ornamentale vegetale ori geometrice și printr-o gama cromatică mai bogată. Aceste caracteristici sunt proprii artei promovate de domnii Vasile Lupu, ȋn Moldova și Matei Basarab ȋn Țara Romanească.

          Școli, curente și ateliere de pictură
          Pentru arta și cultura Țării Romȃnești, o primă școală de meșteri zugravi se conturează ȋn perioada Sfântului Voievod Neagoe Basarab, la Tȃrgoviște, datorită lui Dobromir Zugravul (sȃrb de origine). Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și primele decenii ale secolului al XVIII-lea, constituie o perioada de cristalizare și apoi de ȋnflorire a primului stil național denumit și stil brȃncovenesc dupa numele domnitorului Constantin Brȃncoveanu – reprezentȃnd o sinteză ȋntre arta de tradiție bizantină și ecouri ale Renașterii tȃrzii și ale Barocului. Icoanele se caracterizează ȋn această perioadă printr-o mare bogăție și prețiozitate. Ȋncepȃnd cu această perioadă iconarii au ȋnceput să iși semneze operele, ieșind din anonimat. Dintre ei, doi mari maeștri, Parvu Mutu – canonizat anul acesta pe data de 6 august 2017 la Mănăstirea Robaia, (fiu de preot din Câmpulung, care a zugrăvit mai cu seamă ctitoriile Cantacuzinilor dar şi biserica Sfântul Gheorghe Nou) și Constantinos, vor contribui la definirea stilului brȃncovenesc ȋn pictură, prin crearea unor adevarate școli.

         Pȃrvu Mutu (1657-1735) reprezintă curentul național (autohton). Ȋși face ucenicia ȋn mediul călugăresc din Cȃmpulung-Muscel (jud. Argeș). Studiază pictura ȋn Moldova și, ȋntors ȋn Țara Romȃnească, devine pictorul Cantacuzinilor zugrăvind mai multe biserici pe valea Prahovei. Ȋntemeiază la București la ȋnceputul secolului al XVIII-lea o școală, unde predă meșteșugul zugrăvitului[20]. Spre sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie.
         Constantinos (1658 – 1720) probabil grec de origine, reprezintă centrul athonit de pictură, adaptat, ȋnsă, cerințelor locale. El este presupusul autor al icoanelor de la biserica mȃnăstirii Cotroceni. Ȋn timpul lui Constantin Brȃncoveanu conduce echipa formată din zugravii Ioan, Andrei, Preda, Stan, Ioachim, Marin, Nicolae, Ianache, Efrem, Iosif, Istrate, Hranit, care lucrează la ansamblul de pictură de la mȃnăstirea Hurezi (1694-1703), ȋntemeind aici o școală de pictură. Vigurosul stil creat ȋn timpul lui Brȃncoveanu va supraviețui, ȋn formule provinciale, ȋn numeroase centre locale de pictură. Acest lucru va duce la apariția numeroaselor "școli locale de pictură", cu precădere ȋn Țara Romȃnească, cu evidente deosebiri stilistice ȋntre ele - mai conservatoare ȋn mediile călugarești și mai inovatoare ȋn cele orășenești, unde pictura era practicată și de zugravii laici. Un aport deosebit ȋn această perioadă ȋl are și Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolit al Țării Romȃnești (ales la 28 ianuarie 1708), care pe lȃngă faptul că a fost un mare om de cultură, era și un pasionat iconar, ținȃnd vie tradiția bizantină. Pictura de icoane din Moldova ȋn secolul al XVIII - lea va fi dominată de curentele rusesc și grecesc, care ȋși vor pune amprenta pe pictura locală. Pictura de icoane (pe lemn, dar și pe sticlă) va supraviețui la nivelul artei populare ȋn mediile sătești, mai conservatoare ȋn păstrarea tradiției.
             Renumita școală de zugravi de la Căldărușani a fost ȋntemeiată ȋn anul 1778, printr-un hrisov al domnitorului Alexandru Ipsilanti, ea avand caracter oficial de Școală a Mitropoliei, fiind pusă sub conducerea meșterului Ioan Ivan Rusul, venit ȋn țară odată cu armatele rusești. Dupa cutremurul din anul 1802, cȃnd ctitorul școlii moare sub ruinele unei biserici, la conducerea școlii vine zugravul „Matei polcovnicul”. Printre ucenicii acestuia din urmă s-au numărat și următorii: Nicolae Teodorescu, Chiriță zugravul, Costache Focșeneanu, Ilie Ploieșteanu, Pantelimonescu, Anton Serafim și Evghenie Lazăr. Ȋn anul 1817, meșterii și ucenicii școlii de pictură din Căldărușani au repictat biserica mare și catapeteasma acesteia, aflată astăzi ȋn muzeul mȃnăstirii. Ȋntre anii 1854-1855, mai ȋnainte de a pleca să realizeze valoroasele picturi de la mȃnăstirile Zamfira și Agapia, marele pictor Nicolae Grigorescu a poposit și a ucenicit la Mȃnăstirea Caldarușani, unde a și realizat o serie de icoane[21].

         Sfinți iconari
         Viața aleasă, smerită și plină de sfințenie a unora dintre iconari, a dus ȋn mod firesc la canonizarea lor și implicit la răspȃndirea cultului lor ȋn ȋntreaga ortodoxie: Sfîntul Metodie, cel întocmai cu Apostolii și episcop de Moravia, considerat și luminător al popoarelor slave, fratele Sfȃntului Chiril – prăznuit pe 6 aprilie. Cuviosul Alipie (sec. XI) - iconarul de la Pecerska, cunoscut prin multele sale icoane pline de har, printre care o icoana a Maicii Domnului făcătoare de minuni, comandată de cneazul Vladimir Monomahul la Rostov pentru biserica ctitorită de acesta – prăznuit pe 17 august. Cuviosul Grigorie împreună lucrător și nevoitor cu Sf. Alipie – prăznuit pe 8 august. Sf. Ier. Petru Mitropolitul Moscovei prăznuit la 21 decembrie. Cuviosul Dionisie Glușițki prăznuit pe 1 iulie. Cuviosul Pahomie și ucenicul său Irinarh prăznuit pe 23 martie. Cuviosul Teodor episcop al Rostovului, prăznuit la 28 noiembrie. Cuviosul Ignatie 28 decembrie. Cuviosul Anania prăznuit pe 17 iunie. Cuviosul Antonie de Siisk prăznuit pe 7 decembrie. Sf. Mucenic Anastasie, iconar ucis în Nauplia de către musulmani prin tăiere în bucăți (1655) prăznuit pe 1 februarie. Sf. Nou Mucenic Teodor Bizantinul, iconar ucis de musulmani în Meletina prin sugrumare (1795) prăznuit pe 17 februarie. Cuviosul Pimen de la Sofia, monah bulgar de la Mȃnăstirea Zografu (Athos), pictor bisericesc, iscusit restaurator recunoscut și ca taumaturg, ocrotitorul pictorilor bulgari prăznuit pe 3 noiembrie. Sf. Lazăr iconarul din Constantinopol prăznuit pe 18 noiembrie. Sfântul Antim Ivireanul Mitropolitul Ungrovlahiei- miniaturist, xilograf, gravor, pictor de icoane, prăznuit la 27 septembrie. Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, cunoscut ca cel mai mare iconar din Rusia canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă ȋn anul 1988, avȃnd ca dată de prăznuire ziua de 29 ianuarie.


          Icoana astăzi și amenințările secularismului modern
          Deși icoana astăzi ȋși păstrează locul de cinste ȋn cult, sub influența secularismului modern, desacralizarea, laicizarea și chiar propunerea aberantă a ateismului ca religie de stat, a apărut o nouă luptă ȋmpotriva icoanelor, mai mult sau mai puțin vădită, o nouă formă de manifestare a vechiului iconoclasm. Așa se face că ȋn epoca bolșevică, ortodoxia a fost atacată ȋn mod repetat, cu scopul anihilării, iar aceste atacuri s-au răsfrȃnt și asupra cultului icoanelor, prin scoaterea acestora cu forța din instituțiile de stat, din casele oamenilor și ȋnlocuirea lor cu tablourile dictatorilor, cu scopul ȋnlocuirii cultului icoanelor cu așa-numitul cult al dictatorului.
         După căderea comunismului, ȋn fostul bloc comunist, Biserica și-a recăpătat libertatea, iar icoanele și iconarii au reȋnflorit. Bucuria aceasta ȋnsă nu a fost de mare durată, căci o altă amenințare venită de această dată din vestul desacralizat, avea să lovească din nou Biserica Ortodoxă ȋn totalitea ei, acest efect răsfrȃngȃndu-se inclusiv asupra cultului icoanelor.
          Așa se face că a apărut ȋn țara noastră, ceea ce unii au numit, și pe bună dreptate, “neobolșevismul”. Iată și un exemplu concret ȋn acest sens. Nu de mult timp, un anume profesor, al cărui nume nu merită pomenit, din județul Buzău, care a declarat că afișarea publică a icoanelor ortodoxe în sălile de clasă constituie o încălcare a separării dintre biserică și stat în România și discriminează împotriva celor atei, agnostici și non-religioși, a chemat în instață Inspectoratul Școlar Județean Buzău, și mai tȃrziu Ministerul Educației, din cauza prezenței icoanelor ortodoxe românești în școala fiicei sale, Liceul de Artă "Margareta Sterian" din Buzău. El a susținut că prezența acestor simboluri religioase într-o instituție de stat este o încălcare a libertăților de conștiință și religie, garantate prin constituția României. Din fericire, de această dată, Ȋnalta Curte și apoi și CEDO a consfințit rămȃnerea icoanelor ȋn școli, stabilindu-se în mod clar că simpla prezenţă a simbolurilor religioase ale religiei majoritare în şcolile publice nu încalcă dreptul părinţilor de a-şi educa copiii potrivit propriilor convingeri şi nici nu constituie o îndoctrinare. În acelaşi timp Curtea a apreciat că nu se poate lăsa la aprecierea unui număr redus de persoane, care au o părere preconcepută şi subiectivă asupra acestei probleme, respectiv o concepţie antireligioasă precum are reclamantul în cauză, problema amenajării ambientului şcolar care ţine de competenţa autorităţilor statale. (A se vedea ȋn acest sens și Decizia Ȋnaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2794/22.05.2009).  Probabil că astfel de atacuri la adresa icoanelor nu vor ȋnceta nici ȋn viitor, rămȃne ȋnsă o sfȃntă datorie de a le cinsti și proteja, așa cum au făcut-o de-alungul veacurilor și părinții bisericii.
      
  Iconarii de azi au pe umerii lor o sarcină grea. Ei trebuie să ducă mai departe bogata moștenire a iconografiei și să mențină vie tradiția icoanei, autentice și nealterate. Sfântul Iosif de Volokolamsk, scria ȋn sec. XV, ȋn “Mesajul către un iconar”, să fie vigilenți, să nu se ocupe de cele lumești, ci să-și ȋnalțe neȋncetat duhul și cugetul către neapropiata lumină a dumnezeirii[22]. Iar noi, atȃt slujitorii sfintelor altare, cȃt și toți celilalți, să ne rugăm pentru iconari așa: “[...] Ȋnsuți, Stăpȃne, Dumnezeule al tuturor, luminează, ȋnțelepțește sufletul, inima și cugetul robilor Tăi pictori-iconari, și mȃinile lor le ȋndreptează fără de prihană și prea bine a zugrăvi chipul asemănării Tale și al Preacuratei Maicii tale și al tuturor sfinților, ȋntru a Ta slavă și ȋntru strălucirea și ȋnfrumusețarea sfintei tale biserici [...] sporind ȋn toate poruncile Tale, prin mijlocirile Preacuratei Maicii tale, ale Sfȃntului slăvitului Apostol și Evanghelist Luca și ale tuturor sfinților Tăi. Amin![23]


© 


                                                               


[3] Leonid Uspensky, “Teologia icoanei ȋn Biserica Ortodoxă”, Ed. Anastasia, București, p. 9.
[4]Sf. Teodor Studitul, “Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, studiu ­introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 85.
[5] “Şapte capitole contra iconoclaştilor”, cap. 1, P.G. 99, 488. [În limba romȃnă pot fi consultate în lucrarea <>, ediţia digitală Apologeticum, http://apologeticum.net ].
[6] D. Stăniloae, “Considerațiuni ȋn legătură cu sfintele icoane”, ȋn revista Gȃndirea, anul XXI, Nr.3, martie 1942, p. 117.
[7]Ziarul științific PLOS ONE, varianta online pe: http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0180487 , accesat la data de 12.09.2017.
[8] Leonid Uspensky, op. cit., p. 24.
[9] D. Stăniloae, op.cit., p.118.
[10] Leonid Uspensky, op. cit., p.39.
[11] Eugen  Răchițeanu, Caietele Institutului Catolic IX (2010) - Revista Facultății de Teologie Romano-Catolică , p. 55.
[12] André Grabar, “La peinture byzantine”, Geneva, 1953, p. 38.
[13] Paul Evdokimov, “Arta icoanei – o teologie a frumuseții”, Ed. Meridiane, 1993, p.68
[14] P.F. Părinte Patriarh Daniel, “2017 - Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești”, ȋn Ziarul Lumina – Ediția Națională din data de 30.05.2017, p. 1.
[15] Monahia Iuliania (Maria Nicolaevna Socolova), “Truda iconarului”, Ed. Sophia, București, 2001, p.55.
[16] Monahia Iuliania (Maria Nicolaevna Socolova), op. cit., p. 67.
[17] Dionisie din Furna, “Erminia picturii bizantine”, Ed. Sofia, București, 2000, p. 3.
[18] Monahia Iuliania (Maria Nicolaevna Socolova), op. cit., p. 7.
[19] C.I. Ciobanu, “Text şi imagine în pictura românească din secolul al XVI-lea”, Institutul de Istorie a Artei al Academiei Romȃne, accesat la adresa http://www.medieval.istoria-artei.ro, la data de 19.09.2017.
[20] A.I. Botez, “Repere tipologice zonale. Biserica Mȃnăstirii Bordești”, ȋn Revista Monumentelor Istorice, nr. 1-2, Anul LXV, 1996, pag. 3.
[21]Calinic Argatu, “Istoria sfintelor mănăstiri Cernica și Căldărușani”, (diortosita și transliterată), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, pag. 89.
[22]  Apud. Leonid Uspensky, op. cit., p. 120.
[23]  Monahia Iuliania (Maria Nicolaevna Socolova), op. cit., p. 7.

joi, 25 august 2016

Moscopole – Atlantida aromânilor

           
          Pe fondul globalizării internaţionale, al expansiunii Uniunii Europene, găsesc de cuviinţă să readucem la lumină una dintre cele mai vechi ramuri ale poporului nostru – aromânii sau macedoromânii. Sunt consideraţi de marea majoritate a istoricilor ca fiind o ramură sud-dunăreană a poporului român, despărţită de trunchiul central, aflat pe teritoriul Daciei istorice, datorită interpunerii populaţiilor nomade de sorginte slavă. Trebuie să recunosc că atunci când am auzit pentru prima data vorbindu-se ȋn dialectul aromân, am rămas plăcut surpins realizând că, ȋn ciuda trecerii timpului dar şi a influenţelor lingvistice balcanice, am reuşit ȋn mare parte să ȋnţeleg ceea ce se discuta. Si totuşi ce limbă (dialect) vorbesc aromânii? Un aromân, chiar din locurile lor de baştină din Balcani, va raspunde la această ȋntrebare cam aşa: Noi, armânlâi/ râmâñilâi zburim limba armânească/rămânească! Din aceasta propozitie doar cuvântul "zburim" (“vorbim”, de la suboru, rămas ȋn daco-română doar ȋn_sobor - adunare, consfătuire sinodală)   n-ar fi poate ȋnţeleasă de români: Noi aromânii/ românii vorbim limba aromânească/ românească. Dar ceea ce este de apreciat ȋn mod special este faptul că aromânii au reuşit să ȋşi conserve cu sfinţenie datinile şi obicieiurile dar mai ales credinţa pur ortodoxă.              
                                                                                                                                           


                                                                                                          Scurt rezumat istoric.
             Romanizarea popoarelor tracice de pe cele două maluri ale Dunării a dat naștere traco-romanilor vorbitori de limbă traco-romană sau proto-română. Mai târziu în secolele IV-VI, odată cu stabilirea slavilor în zonă, o parte dintre traco-romani au fost asimilați de aceștia, iar grupurile rămase romanofone s-au diferențiat în români la nord de Dunăre și în Dobrogea, și în aromâni, megleno-români și istro-români la sud de Dunăre.[1] Prezervarea patrimoniului lor imaterial se datorează ȋn primul rând datorită unităţii ȋn credinţă cunoscută prin lucrarea directă atât a Sfântului Apostol Andrei (Scythia Minor – Dobrogea) cât şi a Sfântului Apostol Pavel, când ȋn cea de-a doua călătorie misionară, ajunge la Neapolis (Macedonia), iar mai apoi merge până la Tesalonic, aspecte relatate pe larg în Fapte Apostolilor capitolele 15-17. Ulterior, ȋn secolul al IX-lea Sfinţii Chiril şi Metodie au continuat misiunea de propovăduire a creştinismului.                Începând cu anul 1186, aromânii s-au concentrat în bazinul Dunării de jos şi al Vardarului (sudul actualei Românii, Bulgaria şi actuala Macedonie) regatul atunci denumit Regnum Bulgarorum et Valachorum (iar azi cunoscut ca Țaratul vlaho-bulgar, denumit de istoricii bulgari și străini Al doilea ţarat bulgar). Au mai existat și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică. Ulterior aromânii au jucat un rol important în independența mai multor țări balcanice cum ar fi Bulgaria, Albania și Grecia față de Imperiul Otoman. În secolul al XVII-lea aromânii ȋşi vor avea ca centru comercial dar şi cultural, devenind o provincie autonomă, Moscopole (Voshopole sau orasul oierilor ) – cetate din sud-estul Albaniei unde va fi ȋnfiinţată şi prima tipografie din Balcani. Deși aşezat ȋntr-un loc destul de greu accesibil, ȋn munții dintre Grecia și Albania, Moscopole a reușit să devină cel mai important centru al aromânilor.
În zilele sale de glorie, ȋn special ȋn cea de-a doua jumătate a secolului XVIII-lea, Moscopole număra o populație de peste 60.000 de locuitori, fiind al doilea oraș balcanic din punct de vedere demografic dar şi economic, depășit fiind doar de Constantinopol. În urma unui studiu efectuat la Moscopole în 1935 asupra numelor de familie existente la acea vreme, s-a constatatşi demonstrat faptul că marea majoritate a populației era într-adevăr de origine aromână.[2]

 În timpul expansiunii Imperilui Otoman multe familii de aromâni au fost forţate să accepte islamismul şi să renunţe la creştinism. Unii, după multe chinuri au acceptat, mulţi ȋnsă, fie au plecat ȋn alte locuri unde aveau libertate religioasă, fie au preferat martiriul. Cu toate acestea, ȋn Moscopole şi ȋn regiunile apropiate, viaţa spirituală a aromânilor era într-o continuă înflorire, iar aceasta ne-o dovedeşte ieromonahul Nectarie Tărpu, care, în 1731, a scris pe gravura de la Ardenica (Albania) următoarele: “Virγiră, mum‑al Dumedă, o[a]ră tră noi pecătoşii” adică, „Fecioară, muma lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii”, dând act de naştere limbii aromâne, fiind cel dintâi text aromânesc datat.[3] 
În acea vreme, Moscopole avea în jur de 70 de biserici, din care s-au mai păstrat azi doar şase, iar cinci dintre ele regăsindu-se pe lista primelor 100 de monumente aflate în pericol de dispariţie.       
          Acțiunile repetate ale turcilor asupra aromânilor s-au intensificat ȋncepând cu anul 1769, culminând cu atacul din 1788 al trupelor turco-albaneze conduse de Ali Pașa din Ianina asupra orașului Moscopole, atac care s-a soldat cu distrugerea completă a ceea ce fusese cândva “Constantinopolul aromânilor”. Supraviețuitorii măcelului au emigrat în Grecia (unde au revenit la ocupațiile lor vechi - creșterea animalelor), Serbia, România și Bulgaria iar puţini dintre ei au rămas ȋn câteva aşezări situate ȋntre oraşele Pogradeţ şi Korcea. O parte din elita comercială a emigrat în Austro-Ungaria, mai ales în cele 2 capitale, Viena și Budapesta, dar și în Dobrogea şi Transilvania, unde au jucat ulterior un rol esențial în renașterea națională a României prin lucrarea unui aromân providenţial – Andrei Ṣaguna. După distrugerea suferită ȋn 1788, Moscopole nu a mai reușit să atingă niciodată frumuseţea şi statutul avut cândva. Puţinii aromâni rămaşi aici au ȋncercat ȋn secolul XIX și ȋnceputul secolului XX să refacă ȋn parte localitatea, ȋnsă în 1916, în timpul primului război mondial, Moscopole, cel greu ȋncercat, va fi din nou nimicit, iar cele câteva clădiri rămase ȋncă ȋn picioare după această grea ȋncercare, au fost dărâmate integral în timpul luptelor din cel de-al doilea război mondial. Din vechiul oraș au mai supraviețuit doar șase biserici, mânăstirea și podul de la Sf. Vineri. În 2002, cinci biserici au fost trecute pe lista primelor 100 de monumente aflate în pericol de dispariție. Pentru aromâni, biserica a fost centrum mundi. Satele erau întemeiate în jurul lăcaşurilor, în funcţie de care îşi clădeau apoi casele, fântânile, şcolile şi troiţele. “Drumurile de negustori şi ciobani se întretăiau prin curtea bisericii, unde ei veneau şi se rugau, punându-şi sufletul şi nădejdea în Dumnezeu.”[4]

                                                                        Moscopole astăzi.   
                                            Moscopole de astăzi este doar un mic sat de munte localizat în districtul Korçe din Albania numărând aproximativ 1000 de locuitori. De altfel Albania reprezintă cel de-al doilea leagăn al aromânilor după cel din munţii Pindului şi Tesalia (Grecia). În prezent aromânii se găsesc răspândiţi în oraşe şi în sate din mai multe regiuni ale Albaniei. Cea mai mare parte a aromânilor din Albania o constituie fărşeroţii. Fiind în trecut în majoritate păstori transhumanţi şi chiar semi-nomazi, fărşeroţii nu au avut întotdeauna aşezări stabile.[5]
 La noi ȋn ţară după 1920, Guvernul României a sugerat, ca o măsură de compromis, ca acei aromâni din Grecia, Albania și Bulgaria, care întâmpinau dificultăți în respectivele lor noi patrii de adopție, să colonizeze cele două județe dobrogene cedate de bulgari Regatului României în urma războiului balcanic. Astfel, mulţi dintre ei şi-au lăsat casele și noile gospodării încropite și s-au mutat în Dobrogea de nord, în județele Tulcea, respectiv Constanța. Rezultatul a fost că 15% (aproximativ 50.000) din populația Dobrogei vorbește dialectul aromân, iar municipiul Constanța este un centru activ al culturii aromâne în renaștere după anul 1990.[6]       
                Aromânii nu s-au remarcat de-alungul timpului doar prin tăria lor de caracater sau doar prin modul ȋn care au ştiut să ȋşi păstreze identitatea şi credinţa ci din rândul lor s-au ridicat mari duhovnici, unii care deja au primit cununa sfinţeniei şi au fost, oameni de cultură, artişti şi scriitori de marcă. 

            
                                     Sfinţi aromâni.             
  Din randul celor care au primit cununa sfinţeniei aş aminti aici pe Sfântul Nicodim de la Tismana, născut la 1320 la Prilep, un mic sat din apropierea oraşului Kosovo şi care la 1369 soseşte ȋn Țara Românească ȋntemeind mai multe mânăstiri, remarcându-se prin cultivarea isihasmului dar şi prin abilităţile de bun organizator – este prăznuit ȋn calendar la 26 decembrie.  Sfântul Mitropolit Andrei Ṣaguna născut în ianuarie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, Naum şi Anastasia, negustori originari din Grabova, lângă renumitul Moscopole. Intrarea ȋn monahism o face la Mănăstirea Hopovo iar la 27 iunie 1846 a fost numit vicar general la Sibiu, acolo unde se reînfiinţase o episcopie pentru creştinii ortodocşi din Transilvania iar ȋn următorul an, ȋn 1847 la "Biserica Dintre Romani" din Turda, Andrei Șaguna este ales pe scaunul de ierarh al Bisericii Ortodoxe. Se dovedeşte a fi unul dintre cei mai mari cărturari  (a)români cu o viaţă aleasă şi sfântă, ȋnfiinţând tipografii, ziare, şi şcoli – prănuit la 30 noiembrie. De asemenea posibil ca şi următorii sfinţi deşi nu există ȋncă dovezi concrete ȋn acest sens, posibil să fi fost aromâni: Sfinţii Chiril şi Metodie, originari din Thessalonic, Sfânta Cuvioasă Parascheva (din Epivatul Thraciei, trăitoare în secolul al XI-lea) şi Sfânta Muceniţă Filofteia (de la Târnovo, trăitoare în secolul al XIII-lea) ori Sfântul Eftimie de Târnovo.        
      
                                                                                
                                                        Moscopole – Atlantida aromânilor.                           
               Credinţa ortodoxă i-a întărit dintotdeauna pe fraţii noştrii aromânii moscopoleni, iar crucea la care s-au închinat le-a fost raţiunea supravieţuirii lor. După instaurarea regimului comunist ȋn Albania, aromânii au avut din nou de suferit. O parte din bisericile lor au ajuns muzee sau magazii iar altele pur si simplu au fost distruse pentru a se confirma decizia luată de comuniştii albanezi ȋn frunte cu dictatorul Enver Hodja, prin care se declara că Albania este un stat ateu (primul din lume).
               O mare parte din valorile materiale ale ortodocşilor din Moscopole şi ȋmprejurimi s-au pierdut ori au fost jefuite de comunişti şi de partizanii acestora. După 1992 noul regim politic a permis libertatea cultelor iar ȋn Moscopole comunitatea de aromâni a ȋnceput din nou să renască, amintind parcă de pasărea Phoenix. Totuşi o umbra de tristeţe se regăseşte ȋncă pe vechile ziduri, scrijilite şi degradate din răutatea unora, ale bisericilor din Moscopole, iar ruinele celorlalte biserici intensifică acest sentiment. Identitatea lingvistică e pe cale de dispariţie şi ea, din ce ȋn ce mai puţini aromâni mai ȋnvaţă acest dialect acasă căci ȋn şcoli nici nu se pune problema de aşa ceva.
              Nici ȋn biserică lucrurile nu stau mai bine din acest punct de vedere: “Sunt mulţi preoţi aromâni ȋn Albania, dar nici unul nu mai slujeşte ȋn aromâneşte. Toţi fac slujba ȋn albaneză, iar grecii (preoţii), slujesc tot ȋn albaneză, că nu le dau voie albanezii altfel”.[7]          
             Moscopole a fost şi va rămâne cu siguranţă un simbol al rezistenţei ortodoxismului ȋn faţa multor prigoane, sosite una după alta dar şi o sursă de revitalizare a tot ceea ce au reprezentat cândva aromânii. Acest neam puternic de oameni liberi nu au renunţat ȋnsă la luptă, la speranta că poate odată, cândva, Dumnezeu ȋşi va ȋntoarce privirea asupra lor: neamul fraţilor noştrii, fără ţară - ciobanii vlahi din Balcani.            








 [1]  Neagu Djuvara, Aromânii: istorie, limbă, destin, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1996, pag. 32-33. [2] Max Demeter Peyfuss, Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769: Buchdruck und Heiligenverehrung im Erzbistum Achrida, Viena, 1989, pag.147.
 [3] Matilda Caragiu-Marioţeanu, Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile istorice şi actuale asupra aromânilor şi asupra limbii lor , ediţia a II-a, Editura Sammarina, Constanţa, 1996,p. 182-183.
 [4] Maria Dobrescu, Cetatea Moscopolei, unde credinţa n-a murit, Ziarul Lumina, Ediţia Naţională, vineri, 5 noiembrie 2010, pag. 5-6. 
[5] Dr. Dorin Lozovanu, Aspecte etnografice şi identitare Aromâni, Meglenoromâni, Istroromâni, ȋn volumul  “Aspecte identitare şi culturale Aromânii din Albania”, coordonator Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, pag. 97.
 [6] Wikipedia – Enciclopedie liberă, Istoria aromânilor, la adresa web http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_arom%C3%A2nilor, ȋn data de 17.02.2015.
 [7] Pr. Dumitrache Veriga, "Nu ne lasă Dumnezeu să ne pierdem limba",  ȋn  revista “Formula AS”  Numărul 842, anul 2008